Programele nucleare ale Iranului şi Israelului: duplicitate şi „ambiguitate strategică”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Spectacolul duplicităţii în Orientul Mijlociu are farmecul lui de neegalat. Minciunile nu sunt niciodată pur şi simplu gogonate. Există minciuni sobre până la monosilab, minciuni luxuriante, minciuni exuberante. Nu mi-ar ajunge spaţiul să fac elogiul irezistibilelor minciuni lirice.
Mai sunt şi minciunile aplicate, la obiect, unde adevărul nu apare decât sub forma stingheră a unei minciună de conjunctură. Discursul ministrului iranian de Externe, Abbas Araghchi, rostit ieri la Geneva, în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Dezarmare, face parte din această fascinantă, ultimă categorie.
Nimic din ce spune nu poate fi contrazis, cu excepţia faptului că o spune tocmai domnia sa.
Rezum: Israelul împiedică în permanenţă eforturile de edificare a unei zone fără arme nucleare, când ar trebui să semneze Tratatul de Neproliferare Nucleară, să-şi pună instalaţiile nucleare sub controlul Agenția Internațională pentru Energie Atomică. (Iranul e în ambele, numai că l-a atenţionat chiar de curând din pricina cooperării insuficiente în ce priveşte propriul program nuclear). Cheltuielile militare cresc alarmant, ne informează şeful diplomaţiei de la Teheran. Au atins recordul de 2,44 trilioane de dolari în 2023. Lumea se confruntă cu o cursă a înarmărilor alimentată de tensiunile geopolitice în creștere. Statele care posedă arme nucleare le modernizează şi îşi extind arsenalele. În prezent, în lume, sunt peste 12.000 de arme nucleare. „Armele nucleare rămân o amenințare existențială pentru umanitate”.
Le zice bine Excelenţa Sa Abbas Araghchi, le zice din suflet, în timp ce Iranul îmbogăţeşte uraniu, ridicând procentul de la 3,5% la peste 60%, stocurile sale de uraniu îmbogăţit au crescut de peste 30 de ori... Le zice din suflet, în timp ce ţara sa şi-a amplasat proxy-urile terorizând întreg Orientul Mijlociu. E drept, Hizballah şi Hamas au pierdut din anvergură, dar a rămas pe baricade Ansar Allah (huthii din Yemen), care continuă să perturbe rutele maritime din Marea Roşie.
Faptul că, în primul său mandat, preşedintele Trump a scos Iranul din Acordul nuclear, abătând asupra acestuia sancţiuni drastice, n-a avut rezultatul preconizat. Iranul nu este, cum s-a estimat, aproape de colapsul economic. China i-a cumpărat petrol, Rusia – arme. E greu de ştiut ce are de gând în acest al doilea mandat preşedintele Trump în privinţa Iranului. Cu alte cuvinte, dacă va împlini sau nu vechea dorinţă a premierului Netanyahu de a ataca instalaţiile nucleare ale ayatollahilor (care se jură că programul lor nuclear e pus exlusiv în slujba unor scopuri paşnice). Deocamdată, preşedintele Statelor Unite pare a merge pe înăsprirea sancţiunilor, iar omologul său – celălalt lider suprem, Ayatollahul Khamenei - declară că nu poate purta discuţii raţionale cu ocupantul Casei Albe.
Cât despre programul nuclear al Israelului, aşa-numita „ambiguitate strategică” se menţine de la bun început. Despre reactorul nuclear din deşertul Negev, de la Dimona, se vorbeşte în şoaptă sau deloc. Istoria bombei atomice israeliene îl are ca părinte al proiectului pe fostul preşedinte Shimon Peres, pe vremea când ocupa funcţia de director general în ministerul Apărării. Peres a semnat, în decembrie 1956, cu francezii, contractul de construire a reactorului, care a devenit operaţional în decembrie 1963. Arsenalul nuclear al Israelului este de aproximativ 300 de ogive nucleare.
... Ar mai fi de adăugat, deocamdată, memorabilul răspuns al Goldei Meir, fost premier al Israelului: „Israelul nu va fi prima ţară din Orientul Mijlociu care va fabrica bomba atomică, dar nici a doua”.
