Psihologa din Ucraina care face gratuit terapie cu copiii cu autism refugiați: „Dacă aș sta și aș plânge, cum aș mai putea să ajut alți oameni?”

Dincolo de o ușă cu geam, Julia Osipishyna încearcă să o convingă pe Amalia, fiica ei de 4 ani, să ne lase să intrăm în sufragerie. Când mama ei apasă pe clanță, Amalia se apropie de ușă și o închide. Vorbesc în ucraineană, însă Julia traduce în engleză ce se întâmplă: putem să intrăm doar după ce ne dă ea voie. Asta e regula ei. Amalia a fost diagnosticată cu autism, o tulburare de dezvoltare pe care o au mii de copii români. Numărul lor nu este cunoscut, dar, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, 1 din 100 de copii are autism. Asta înseamnă că acestora le e greu, între altele, să-și dezvolte abilitățile sociale și limbajul. 

În cele din urmă, Amalia ne primește în sufragerie. Într-un colț al încăperii, stă un aragaz din plastic, pe care se află o oală. „Copiii trebuie să înțeleagă la ce folosește aragazul”, explică Julia. L-a primit de la familia care i-a cazat în acest apartament cu trei camere. „Dar unii copii îl consideră frigider și vor să-l folosească ca atare”, mai spune ea amuzată.  

Recomandări

Rufin Zamfir, expert în dezinformare rusească: „Este obligatoriu ca instituțiile competente să verifice dacă Rusia a interferat în procesul electoral din România”

În bibliotecă sunt niște săculeți cu jucării. Din cel destinat animalelor de plastic, Julia scoate un rinocer. „Am un băiat care poate să învețe animalele doar atingându-le. O poză nu e suficient pentru el”, povestește femeia. 

Amalia se așază pe covor, lângă păpușile ei LOL; sunt mici, din plastic, cu păr roz și albastru. Pe cea roz, adusă din Ucraina, spune Julia, fata o ia cu ea oriunde se duce. Și fiica, și mama își țin părul strâns în coadă, doar că al Amaliei e un blond auriu, complet diferit de culoarea închisă a Juliei. Seamănă cu tatăl ei. Acesta a reușit să iasă cu familia din țară, explică Julia, pentru că fiica lor are această tulburare de dezvoltare.  

S-a întors în Nicolaev să-și vadă mama bolnavă de cancer

Julia, 34 de ani, a ajuns cu Amalia și soțul ei în România la jumătatea lui martie. S-au hotărât să plece după ce, într-o dimineață, pe la 3, au văzut rachete de la fereastra casei lor din Nicolaev. Și-au făcut bagajele și apoi au pornit spre graniță cu mașina personală.   

Recomandări

Mircea Geoană, când ocupa funcția de ministru de externe, l-a angajat pe Călin Georgescu drept consilier personal

Ea a scris pe Facebook că sunt în drum spre România, iar o familie din București i-a așteptat la graniță, în orașul tulcean Isaccea. Însă mama Juliei, bolnavă de cancer, și bunica de 86 de ani au rămas în Nicolaev. Acest oraș din sudul Ucrainei, la 500 de kilometri de Tulcea, este lovit frecvent de rachete. 

Julia își deschide telefonul și îmi arată un video cu apartamentul în care locuiau mama și bunica ei: ziduri și uși dărâmate, atât a rămas după un atac de acum două săptămâni. Deocamdată, cele două locuiesc în casa ei, unde Julia speră că vor fi în siguranță. Pentru ele ar fi fost dificil să se mute o perioadă în România, explică psihologa. Mama ei urmează un tratament oncologic și vrea să fie aproape de medicul curant, iar bunica nu s-ar putea adapta așa departe de casă. 

Familia care i-a așteptat la graniță în România le-a oferit un apartament din martie până la finalul lunii noiembrie. Apoi, s-ar putea să fie nevoie să-și găsească altă cazare. 

„La început, am venit în România pentru două săptămâni. Apoi, am zis că stăm o lună, după aceea, că ne întoarcem vara, apoi că în septembrie, acum așteptăm luna noiembrie”, spune Julia. „Putem doar să sperăm că o să ne întoarcem”. După aproape opt luni de război, mulți ucraineni refugiați în toată lumea visează la același lucru: că o să revină totuși acasă. Așteptarea și incertitudinea au devenit tot mai greu de dus. 

Recomandări

Mulțumim, Klaus! Aroganța, lăcomia și servilismul au produs, în mod uimitor, speranță

Din martie, de când s-a mutat în București, Julia a mai fost o dată, timp de o săptămână, în Nicolaev, să-și viziteze mama internată în spital. Atunci a lăsat-o pe Amalia cu soțul ei, dar cea mică nu prea l-a ascultat; nu voia să mănânce, nici să doarmă. 

Pe de-o parte, Julia scrie pe Facebook, în grupul Uniți pentru Ucraina, despre oameni din Nicolaev care au nevoie de ajutor, pregătește pentru ei pachete din donații și le caută cazare în România. Pe de altă parte, evită să se gândească la suferința de acolo.  

„Încerc să nu mă gândesc, altfel aș intra în depresie”, spune ea. „Dacă aș sta și aș plânge, cine ar avea grijă de fiica mea? Cum aș mai putea să ajut alți oameni?”. Crede că profesia de psiholog a fost un stâlp pentru ea și că așa a reușit să navigheze prin toate grijile de până acum. 

„Mi-a spus să nu mai punem mobilă în casă”

Femeia aduce dintr-un dulap un dosar cu fișele mai multor copii ucraineni cu tulburări din spectrul autist și le răsfoiește. A făcut terapii în această sufragerie cu peste 20, între aprilie și iunie, cât a primit sprijin financiar de la cineva din State. I-a trimis constant poze cu activitățile și copiii, ca să continue finanțarea, dar, în cele din urmă, persoana respectivă a oprit-o. 

În prezent, ea lucrează gratuit cu cinci copii între 4 și 8 ani, câte două ore individual cam de două ori pe săptămână. „Ei au nevoie de mai mult timp ca să învețe lucruri pe care ceilalți copii le învață repede”, spune Julia.  

Terapia ABA, prin care copiii cu autism învață comportamente noi (pentru rutina zilnică, interacțiunea cu ceilalți), este principala metodă folosită de specialiștii din România, ca să-i ghideze spre o viață independentă. Și în Ucraina este populară, dar psihologii nu sunt supraspecializați ca aici. Acolo, explică Julia, aceiași care abordează ABA utilizează și alte terapii, de pildă integrarea senzorială, care îi ajută să depășească dificultățile în procesarea stimulilor senzoriali, cum ar fi zgomotele puternice. 

După ce a aflat că fiica ei are o tulburare de dezvoltare, Julia, deja psiholog pentru adulți și copii tipici, a învățat să lucreze și cu cei diagnosticați cu autism. 

Din experiența ei, fiecare copil cu autism are o anumită nevoie. Dacă pentru cineva contează să atingă un obiect, pentru altcineva e important să aibă alături o jucărie dintr-un anumit desen animat, ca să rămână atent la o activitate. De aceea, mai spune Julia, ar vrea să mai cumpere sau să primească jucării care i-ar putea fi utile în terapie. În Ucraina, își amintește ea, avea în jur de 500 în centrul pe care-l coordona. 

Amalia, fiica ei, continuă să se joace cu păpușile pe covor, le așază într-o cutie de plastic și vrea să le toarne apă dintr-o sticlă, să le facă baie. „Poți să le speli în baie”, îi spune Julia. Dar fata dă din cap că nu vrea acolo. „I-am spus că poate să ude mobila, care e din lemn și că nu e bine, pentru că își schimbă forma. Mi-a spus să nu mai punem mobilă în casă!”, traduce ea. Pe lângă jocul cu păpușile, Amaliei îi mai place să joace șah, o laudă mama ei. 

Julia s-a interesat dacă sunt în București și alți terapeuți care pot lucra cu copiii ucraineni diagnosticați cu autism. Dar nu a cunoscut pe nimeni până acum. Este important să vorbească ucraineană sau rusă, explică ea, ca să îi înțeleagă. Știe doar că la un centru din București o angajată vorbitoare de rusă face terapie ABA gratuit cu vreo patru ucraineni. 

„Mi-e greu să cer ceva pentru mine, în Ucraina lucram câte zece ore pe zi și aveam tot ce îmi trebuia”

Acum, Julia își dorește cel mai mult să lucreze ca psiholog pentru copiii din Ucraina și să se întrețină din asta cât va mai rămâne în România. Nici ea, nici soțul ei, neurolog de profesie, nu au venituri în țara-gazdă. Acesta face voluntariat pentru un ONG din Capitală. Sunt înscriși în Programul 50/20 și astfel familia care i-a adus de la graniță le asigură o locuință, precum și câteva zeci de lei pe zi pentru mâncare. Alte nevoi însă nu-și pot acoperi. 

O soluție, crede Julia, ar fi să găsească un sponsor ca să continue terapia cu mai mulți copii ucraineni. În plus, mai spune ea, ca poată să profeseze ca psiholog în România, ar trebui să găsească pentru început sprijin financiar, pentru un sediu, dar și în ce privește birocrația. 

O altfel de muncă, de exemplu, să ofere servicii de curățenie, nu simte că poate face, pentru că are dureri mari de spate, dar și pentru că Amalia vrea să fie permanent lângă ea. „Am nevoie de bani ca să trăiesc. Aș vrea să fiu plătită pentru munca mea. Nu am bani de ghete pentru fiica mea”, spune Julia. „Mi-e greu să cer ceva pentru mine, în Ucraina lucram câte zece ore pe zi și aveam tot ce îmi trebuia”. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro