EDITORIAL. Referendum pentru familie. Despre toleranță și alți demoni
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Maria a intrat în clasa întâi la 19 ani. Părinții ei au vândut-o pentru 6.000 de euro, unui bărbat cu care să-și facă o familie tradițională. Maria a fugit. De mai multe ori chiar, până a dat de o asociație care i-a oferit o a doua, sau poate a treia, șansă. Maria e romă, iar lipsa unor programe clare pentru incluziunea socială a făcut-o victimă a sistemului și a unei societăți bolnave. O altă victimă. Ca ea, sunt sute de mii. Milioane chiar, că victimele nu sunt numai romii. Ci orice copil care nu are acces la educație, la sănătate, la hrană, la îmbrăcăminte. Accesul la o viață decentă a oricărui copil discriminat.
Cuprins:
Sâmbătă și duminică, statul ne-a chemat la referendum. Să decidă poporul dacă familia tradițională trebuie să fie din bărbat și femeie sau nu. Poporul a cerut, trei milioane de oameni au semnat pentru asta și este absolut democratic să fim chemați la referendum.
Unul dintre motoarele inițiativei cetățenești a fost Biserica și oamenii săi. Așa cum e și un motor foarte puternic al campaniei pentru referendum. Iar mesajele propagă ideea că homosexualitatea este "o boală", "un păcat", "homosexualii ne fură copiii". Sau că există un pericol să ne căsătorim cu ficuși sau poșete.
Oare Biserica s-a gândit vreodată ce simte un copil căruia i se spune că e "țigan"? Că e sărac? Că e păcătos, bolnav sau prost? Că e, nu stiu, gras și pistruiat, în orice caz, defect? S-a gândit vreodată Biserica cum se simte un copil care nu merge la școală, dar îi vede pe alții care o fac? Care, dacă merge, dar e îmbrăcat modest, cu lucruri ieftine, și râd colegii de el? Poate un copil care n-a văzut în viața lui un WC la care se trage apa, asta pentru că acasă are doar unul săpat în curte?
N-am văzut Biserica implicându-se atât de efervescent pentru un alt scop umanitar. N-am văzut oamenii Bisericii să se mobilizeze în marșuri și predici pe bandă rulantă pentru vreun spital, vreo creșă, vreun azil de bătrâni, nu i-am văzut să lupte cu discriminarea cu aceleași arme. Adică pentru ceva ce România n-are, ceva de care românii chiar au nevoie, nu pentru un pericol închipuit de peste hotare.
De ce familia tradițională, o ecuație matematică de 1+1= copii, așa cum o definește Biserica, e mai importantă decât sănătatea, viața în sine a oamenilor?
Am crescut într-o familie religioasă. Am fost dusă la biserică, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. Am pupat zeci de icoane, mi-am făcut mii de cruci, am spus zeci de rugăciuni întru numele Lui. Am aprins lumânări, am pupat mâna părintelui, m-am așezat de-a lungul covorului din biserică, "să mă calce preotul". Am fost la mănăstiri, unde măicuțele și preoții m-au certat că port pantaloni și nu fustă și că nu am batic pe cap.
Am rămas, însă, cu două valori de bază de acolo, iubirea și bunătatea, contopite într-una: omenia.
Și tot după cele două valori se ghidează în viață și Cristi, și Sergiu, și Bursucul, și Paul, și George, și Oana. Și alții pe care nu-i cunoașteți.
Păcatul, pentru mine, e acel rău pe care îl faci cuiva, poate chiar ție, în mod voluntar. Păcatul e ceva deliberat, nu ceva cu care te naști sau ceva ce a ales altul în locul tău.
Ori, păcatul, în cazul acesta, nu e cumva lipsa de empatie în fața durerii? Lipsa de preocupare pentru adevăratele boli ale societății noastre? Copiii care nu au ce mânca, n-au spitale la care să meargă, n-au buletin, n-au părinți și stau abandonați prin spitale sau pe străzi? Pe ei cum îi apără Biserica și politicienii?
Așa cum se simte un copil privat de tot ce înseamnă element al vieții, așa se simte și un om cu o altă orientare sexuală. Renegat, stricat, defect, păcătos, arătat cu degetul. Se simte așa pentru că așa i-a zis societatea că e, deși el nu a ales cum să fie. El n-are nicio putere să schimbe asta și așteaptă, poate, ca societatea să se schimbe, să cunoască și să scape de prejudecăți și de etichete nedrepte. Oamenii trebuie judecați pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce sunt, așa cum am încercat să arătăm.
Toleranța, legea și religia
Religia este o opțiune. S-o ai, să n-o ai, pe care s-o ai și cum o slujești. Fiecare alege, fiecare îmbrățișează ce viziune, ce credință vrea. Valorile ar trebui să stea la bază și acelea să fie cele care ne ghidează.
Legea nu este, însă, o opțiune. Există, o respecți și punct. Așa cum există deja un Cod Civil care reglementează, negru pe alb, că doar bărbatul și femeia se pot căsători, și nimeni n-a atentat la asta.
Atunci, de ce amestecăm religia cu legea? Opționalul cu obligatoriul?
Mama mea spunea, în urmă cu câțiva ani, că divorțul este un păcat. L-a văzut în familie, l-a înțeles, iar acum îl acceptă, în viziunea ei religioasă, la fel ca pe un alt păcat. Dar îl acceptă. Săptămâna trecută, tot ea îmi spunea că homosexualitatea este o boală, un păcat.
Acum, deși nu a interacționat cu vreun "păcătos", și-a dat seama că homosexualitatea nu e o boală. Rămâne, pentru ea, un păcat – la fel cum e divorțul, dar în niciun caz nu-l pune pe picior de egalitate cu hoția, corupția, crima. Îl acceptă așa cum e, natural.
Asta e o formă a toleranței. Să poți să crezi în ceva, dar să accepți că nu toți cred în același lucru. Să accepți că oamenii sunt diferiți și trebuie judecați pentru faptele lor, nu pentru ceea ce sunt. Să nu judeci fără să cunoști.
P.S. Pentru cei care pun semnul egal între homosexuali și pedofili, îi invit să citească definițiile Organizației Mondiale a Sănătății. Pedofilia este o o boală, homosexualitatea nu. Pentru cei care se întreabă cum o să le explice copiilor "de ce se pupă doi bărbați", îi invit să afle, mai întâi, cum să le explice de ce unii au WC în curte, de ce avem spitale puține și mizerabile, de ce dorm oameni pe străzi, de ce faci două ore de la Bușteni la Brașov, când, poate, te grăbești la un spital cu un prunc de doar câteva zile. Sau de ce avem probleme reale, dureroase, de ani de zile, rămase nerezolvate, dar acum se duce o luptă cu ceva închipuit. De ce țara arde, iar Biserica vrea o coafură nouă. Sau care e România reală, cea de lângă ei.
