REPORTAJ. Deşi suferă de lipsa apei în fiecare vară, oamenii din Flămânzi privesc spre cer, nu spre autorități: „Totul depinde de Dumnezeu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Anul acesta e mai rău decât anul trecut, dar locuitorii orașului din județul Botoșani au învățat deja să se descurce cu apă puțină. Cine are o fântână mai adâncă le dă şi vecinilor, iar cei în putere cară apă cu maşinile şi căruţele pentru bătrâni.
Cuprins:
Ce vezi dacă urci pe Calea Moldovei prin Vrancea spre Bacău, Iaşi şi Botoşani: lanuri de floarea-soarelui rahitică, porumb uscat înainte de-a lega ştiuleţii, vii udate cu o vidanjă, cu apă de la spălătoria auto, foste canale de irigaţii uscate ca-n palmă şi umplute cu gunoaie, oameni cu căruţele cosind iarba de pe marginea drumului, pentru animale, cursuri de apă fantomatice, din care a rămas doar indicatorul cu numele, împrejmuiri mustind de bălegar cu titlul de stâne sau saivane.
Ce nu vezi: instalaţii pentru irigarea culturilor agricole, cu excepţia uneia singure, pe sute de kilometri, şi ferme cu adăposturi salubre pentru oameni şi animale.
Lăsând deoparte combinele, tractoarele şi îngrăşămintele chimice, felul în care facem agricultură este, în mare, cel din Evul Mediu.
Setea în Flămânzi
În Flămânzi, judeţul Botoşani, localitate cu 10.000 de locuitori, devenită oraş prin alipirea câtorva sate, în fiecare an, vara, se instalează criza de apă. Cele peste 300 de apartamente de la blocurile de lângă Primărie, precum şi o parte dintre case sunt racordate la o reţea de apă administrată de Nova Apa Serv Botoşani. Celelalte locuinţe se aprovizionează de la fântâni şi cişmele.
Cum s-a întâmplat şi în alte localităţi cu infrastructuri recente, reţeaua de apă din Flămânzi n-a fost proiectată astfel încât să facă faţă nevoilor reale ale locuitorilor. De aceea, vara, conducerea Nova ApaServ Botoşani emite apeluri către cetăţeni, să consume apa responsabil. Ca măsură suplimentară de precauţie, regia judeţeană opreşte apa la robinetul flămânzenilor câte o săptămână, două.
„Ne spun ba că e secetă, ba că nu plouă… Asta ne spun nouă. Anul trecut ne-au oprit apa vreo 3 luni. Anul ăsta, a fost mai bine. Au oprit-o o săptămână, apoi iar au dat drumul, iar au oprit-o. Acum văd că avem. Dar baza e la fântâna din curte”, explică o gospodină, care locuieşte peste drum de parcul Primăriei şi a ieşit în plin soare să taie buruienile de pe lângă gard.
„Noi suntem vinovaţi, că suntem răi!”
Fântâni sunt multe în Flămânzi, şi pe drumurile publice, şi în curţi. Dar apa din ele, spun oamenii, a scăzut mai mult ca niciodată. „Am două fântâni şi nu pot să ud grădina, că rămân fără apă şi eu, şi păsările, şi tăți”, spune o femeie de 80 de ani. Stă în căruţă, iar soţul ei ţine hamurile la cal.
Cei doi bătrâni au o problemă mai presantă decât apa: n-au fost recenzaţi. „Când au venit cu recensământul, pe la tăţi din jur au fost, pe noi ne-au ocolit. Mergem să ne recenzeze la Primărie”, explică femeia, scotocind prin căruţă după buletine. Este chiar ziua când autorităţile din Botoşani au anunţat că au recenzat sută la sută din populaţia judeţului. Iată că întotdeauna se poate mai bine. Să recenzezi peste 100%.
„A fost rău cu apa şi anul trecut, dar anul ăsta e cel mai rău! Cişmeaua din deal de unde curgea zdravăn curge acum cât degetele”, apucă să zică şi bătrânul, înainte ca soţia să-i ia din nou microfonul.
„O fântână de unde venea lumea să ia apă pe timpuri, când trăia soacră-mea, a secat. Nu mai ai ce lua”, adaugă femeia. „Poate îl întrebaţi pe primar ce e de făcut”, „Ce să facă primarul, de unde să ne deie apă, dacă nu ne dă de sus Dumnezeu? Ce vină are primarul? Noi suntem vinovaţi, că suntem răi!”.
O localnică întinde rufe în balconul unuia dintre blocurile din Flămânzi. E bucuroasă, spune ea, că „azi ne-a dat drumul, avem cu ce spăla”.
„Oamenii se descurcă pe cont propriu, fiecare în felul lui. Cine are o fântână mai adâncă le dă apă şi vecinilor. Cei tineri şi în putere cară apă cu maşinile şi căruţele pentru bătrâni. Îmi adăp calul de unde-apuc. Este apă. La cişmea în deal, este. Am vrut să-mi fac şi eu o fântână în curte, am chemat doi meşteri, au săpat ei doi metri, apoi i-am găsit beţi prin zarzăr”, povesteşte amuzat un căruţaş.
„Aduce apă de la şipot cu maşinile”
Nu se vorbeşte despre încălzirea globală sau despre investiţii în utilităţi făcute în bătaie de joc, ci despre cât de păcătoşi au ajuns oamenii şi cum îi pedepseşte Dumnezeu, umblând la robinetul ceresc. „Când eram tânără, munceam de luni până sâmbătă la câmp, unde aveam pământul. Şi nu mă băiam. Acu’ văd că se băiesc toată sara, toată ziua”, spune o bătrânică de 87 de ani, ieşită la poartă. Ei îi aduce ginerele apă cu maşina, umple butoaiele mari de plastic şi mica piscină gonflabilă unde se bălăcesc nepoţii. „Nu rămânem fără apă, aduce apă de la şipot cu maşinile. Am prins când a fost foametea cea mare, eram copil. O duceam bine noi că aveam oi, stână. Nutreţ aduceau de la Constanţa. Şi oamenii luau paie din garduri, din coperişuri, să dea la vite”.
Uitându-se în gol şi zâmbind, femeia îşi aminteşte şi cum sărea peste pauza de masă, căuta usturoi, îl scotea din pământ şi îl mânca aşa. „Cu pâine?”, „Da’ ce, aveam pâine atuncea? Cu măligă. Mergeam la Frumuşica şi luam un sfert de pâine, aşa, la sărbătoare”. Acum bătrâna îşi face griji că nu ajung oamenii de la firma de cablu, să poată să se uite şi ea la televizor, „să-mi mai trec vremea, au zis că vin dimineaţă şi n-au venit”.
Un bărbat cu motocicleta şi cu o pălărie de soare pe cap coboară din deal, la supermarket. „În fiecare an, e lipsă de apă. Sunt legat şi la reţea, şi am şi fântână, cu hidrofor. În fiecare an, cei de la Nova Apa Serv ne spun că e secetă sau că nu e apă în Siret, de unde ne vine. Anul ăsta, nici în fântână nu mai e apă. Mai e vreun metru şi jumătate, din opt metri, câţi aveam. Dacă nu ne plouă, totul depinde de Dumnezeu!”.
Dacă depinde de acel Dumnezeu care nu pune şi în traistă, şansele ca Apocalipsa să nu se repete an de an în Moldova sunt infime.
„E greu să dai apă la atâta amar de oaie!”
La 20 kilometri de Botoşani, în Băluşenii Noi, iazul a fost amenajat şi lărgit, pentru a asigura apa vitelor de la o fermă locală. Pe lângă gâştele satului, printre trestii s-a cuibărit şi o familie de lebede, mama, tata şi trei pui. Casele bătrâneşti au făcut loc, una câte una, vilelor construite din câştigurile celor care muncesc în afară.
În afara familiilor angajate la fermă şi a câtorva bătrâni care înfruntă canicula stând la umbră, pe prispe, satul este nelocuit. Viitorii lui locatari sunt în străinătate, deocamdată, nu pun probleme nici unei regii locale privind consumul extraordinar de apă în timpul verii.
În comuna Deleni, Iaşi, au secat trei iazuri. O mică baltă încă rezistă lângă satul Maxut. De acolo se adapă cele două sute de oi de la o stână din deal. „Avem noroc cu balta asta. E greu să dai apă la atâta amar de oaie”, spune ciobanul, un bătrânel cu faţa roşie de la arşiţă. „Mâncare este, ia uitaţi, e iarbă. S-a uscat, că n-a plouat, dar au ce să mănânce. Ele vor iarbă, vor verde, oaia caută mâncare bună acum”.
Dacă seceta continuă, proprietarul oilor vrea să le taie sau să le vândă la toamnă. „Că o să fie scumpe toate, nutreţul, alea”, adaugă ciobanul. Apoi înjură cu foc o oaie care s-a aventurat pe drumul comunal. Dacă stâna se închide, bătrânul rămâne şi el fără slujbă. Iar munca asta, deşi e grea, „că şi mulg oile, le păzesc, le duc la apă”, i se pare mult mai bună decât altele pe care le-a făcut pentru alţi patroni din sat sau de la oraş.
