Românii din Spania tocmesc recuperatori „să stoarcă” salariile de la patronii rău-platnici

Aici, în Alicante, pe coasta sud-estică a Spaniei, într-un oraş cald, parcă adormit sub razele soarelui mediteranean care se desfăşoară magnific într-un amalgam spectaculos de parfum şi culori medievale, pluteşte, ca în orice colţ de Europă, răsuflarea de gheaţă a crizei financiare. Românii, musafiri într-o ţară pe care o credeau a lor, pe ale cărei cărări necunoscute şi întortocheate au pornit-o cu ani în urmă, sunt primii care s-au trezit, brusc, gâtuiţi de năravurile unor patroni care nu prea le mai respectă drepturile, şi aşa destul de puţine. Mulţi dintre bieţii oameni care trudesc la „negru” pentru câteva sute de euro au avut surpriza să constate, la sfârşitul lunii, că şefii nu vor să-i mai plătească. Cum nimeni nu vrea ca poliţia să împartă dreptatea, în scenă intră recuperatorii, tocmiţi de români să „stoarcă” banii de la patronii rău-platnici. Contra unui mic comision, stabilit, aşa ca între românaşi, recuperatorul îl convinge pe patron să scoată banii datoraţi. Nimic în plus, nimic în minus.
Un asemenea produs al crizei este Diego, aşa cum se prezintă fostul boxer de categorie grea care a plecat din România în urma cu mai bine de şapte ani. Când nu păzeşte clubul, adică bordelul la care lucrează ca bodyguard, sportivul iese la „înaintare” pentru conaţionalii lui aflaţi la necaz. A devenit recuperator de salarii. „Am fost în brigăzi care au făcut deranj mare aici, în Alicante. Lucram cu ţiganii care dădeau iama în port, la iahturile şmecherilor şi vindeau totul pe nimic. Le ţineam spatele că ieşeau scandaluri mari cu africanii…Acu’, când lucrurile nu mai merg aşa de bine, că e foamete, mă bag la orice. M-a scos criza din casă…Când vine la mine unu’ care a luat ţeapă de la patron, mi se urcă sângele la cap. Mă iau nervii ăia mari că îşi bat joc de noi, românii…Mă duc singur peste el, fără brigadă. „Vericule”, îi zic,”ai trei minute să-i dai bănuţii la om, dacă nu vrei să ajungi pământ de flori într-o grădină sau haleală la peşti, pe fundul Mediteranei”. Cred că mă respectă, că le place vorba mea, că toţi dau banu’ imediat fără să pun mâna pe ei. De acolo îmi trag obrazul meu, pâna-ntr-o sută, că e foame la toţi, şi restul îi dau la român…Dacă am cinci-şase pe săptămână, e beton. Da’ sunt mai mulţi şi mă scot bine, că mi-am făcut firmă şi vine lumea la mine…Poliţie?…Nici vorbă, nimeni nu are interes. şi chiar dacă s-ar întâmpla, ăla îşi mută şandramaua”, îmi spune Diego, o adevărată forţă a naturii, recuperatorul de simbrii.
 Corespondenţă din Alicante, Spania

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE