Statul, temător cu scandalagiii, dur cu oamenii care mătură străzile din Cluj, în vreme de pandemie: „Jandarmii au dat cu spray lacrimogen”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Toată lumea, inclusiv activiștii romi, au spus că violențele împotriva poliției trebuie să înceteze și să fie aspru pedepsite. Există însă și altfel de episoade. Maria Stoica, activistă de etnie romă care locuiește în Pata Rât, și Eniko Vincze, profesoară la Universitatea Babeş-Bolyai și activistă la Căși sociale, relatează pentru Libertatea cum romii care locuiesc lângă groapa de gunoi din Cluj-Napoca și muncesc ca măturători în oraș sunt discriminați și abuzați de forțele de ordine în vremuri de pandemie.
Cuprins:
- “Mușuroiul” umilit de forțele de ordine
- Pentru că existăm
- Violența care pătrunde în corp și în suflet
- Nu toți ne bucurăm de aceleași drepturi
- Fără dreptul de a pleca din această lume cum se cuvine
- Locuitorii de pe strada Cantonului din Pata Rât
- Teama celor săraci
- “Periculoșii” care ne mătură străzile
- Privați de luxul de a sta acasă
- În colonie nu este posibilă izolarea
- La noi nu este frumos
- Muntele de gunoaie
- Maria Stoica locuiește în Pata Rât și povestește cum în duminica Floriilor au venit trei mașini de jandarmi. Aceștia au dat cu spray lacrimogen în oamenii din comunitatea ei ca să intre în case, spune femeia.
- Activista de etnie romă reclamă că în vreme de pandemie regulile de igienă și de distanțare socială sunt imposibil de respectat pentru locuitorii din Pata Rât.
- În barăcile lor nu este apă sau toaletă și nici speranță pentru ajutor din partea autorităților. “Trebuie să ieșim pentru orice și să muncim. Nu ne permitem luxul de a ne plictisi în casă”.
“Mușuroiul” umilit de forțele de ordine
În duminica de Florii a ieșit soarele și la noi. Au ieșit și oamenii, sigur mai mulți, decât într-o zi cu ploaie. Au umblat dronele pe acolo. Ne văd de sus. Probabil părem ca un mușuroi de furnici. Pericol public.
Seara pe la ora opt au venit jandarmii. Erau două mașini mari și una mică de jandarmerie. Jandarmii au speriat copiii, chiar și pe unii dintre adulți.
“Au dat cu spray lacrimogen și urlau la noi să stăm în casă. Ne-am simțit ca niște criminali”.
Pentru că existăm
Dar și înainte de epidemie veneau des la noi în comunitate jandarmeria și poliția. Se întâmpla ceva rău în oraș, căutau un infractor, un tâlhar? Veneau la noi. Au fost ocazii, când ne-am trezit dimineața la ora șase cu ei bătând la ușă. Făceau percheziție. Ne legitimau pe toți. Și nu ne spuneau ce caută, de ce ne cere buletinul, de ce intră în casele noastre cu forța.
“Ne trezeam din când în când cu niște numere mari pictate pe barăcile noastre. Ne-au adunat aici, să ne poată controla mai bine. Suntem luați în evidență. Urmăriți. Controlați. Suspectați. Pedepsiți”.
Violența care pătrunde în corp și în suflet
Fără dreptul de a fi respectat ca persoană, ca om. Acești oameni suferă azi cel mai mult de pe urma crizei COVID-19 și a crizei economice. Ei suferă cel mai mult de pe urma stării de urgență. De pe urma controlului militar și polițienesc. De pe urma amenzilor. De pe urma stigmatizării.
“Copiii din aceste familii suferă cel mai mult de pe urma traumei resimțite atunci când zona unde locuiesc se umple cu mașini de jandarmerie și poliție”.
Nu toți ne bucurăm de aceleași drepturi
Am auzit la știri că cineva, disperat de starea de izolare în care se afla, s-a aruncat din bloc, de la etaj. Acum o săptămână, pe la ora 22.30, a fost un incendiu pe strada Cantonului. Un om disperat și-a dat foc la baracă.
Ni se spune că drepturile omului sunt universale. Inclusiv drepturile sociale și economice. Dar nu toți ne bucurăm efectiv de aceste drepturi.
“În starea de urgență, drepturile omului sunt suspendate. Dar mulți oameni nu s-au bucurat niciodată de ele”.
Fără dreptul de a pleca din această lume cum se cuvine
Ei sunt cei care au fost deposedați de aceste drepturi toată viața. Iar copiii lor tot așa cresc. N-au dreptul de a merge la o școală unde să fie sprijiniți să învețe și să meargă mai departe. N-au dreptul la un venit din care poată trăi o viață decentă, la o locuință adecvată sau la sănătate. N-au dreptul nici măcar de a fi înmormântați cum se cuvine.
Locuitorii de pe strada Cantonului din Pata Rât
Într-o astfel de situație se află și oamenii de pe strada Cantonului din orașul Cluj. Oameni aruncați din orașul frumos de mai bine de 20 de ani. Izolați acolo. Separați de restul lumii.
“Blocați acolo de politicile de locuire ale orașului, dar și de situația lor financiară”.
În condițiile în care primăria nu face locuințe sociale și aplică criterii nedrepte de alocare. În condițiile în care clujenilor le este teamă ca nu cumva cineva de acolo să se apropie prea mult de ei. În condițiile în care din salariile lor pentru munca din salubritate, curățenie sau spații verzi, n-au cum să plătească o chirie în oraș.
Teama celor săraci
În timpul stării de urgență, crește și mai mult sentimentul oamenilor de acolo că atunci când li se spune “stați acasă”, li se transmite de fapt:
“Stați acolo, în sărăcia voastră, nu vrem să vă vedem, nu vrem să vă auzim nemulțumirile. Să stea acasă cu frica”.
Să iasă la lucru cu frică. Să iasă la soare cu frică. Să vină să ne curețe orașul zi de zi cu frică. Să trăiască cu frică. Să moară invizibili. Violența sistemului îi ține în neputință. Violența de ieri, azi devine teroare. Ne așteptăm ca oamenii să suporte asta tăcuți și resemnați?
“Periculoșii” care ne mătură străzile
Într-o cameră 4x4 unde stau 6-7 persoane, este foarte foarte greu să stai mereu în casă. Acum, că școlile sunt închise, copiii nu pot să sta toată ziua în acele odăi mici. Trebuie să se miște, trebuie să fugă. Noroc cu cei care lucrează.
“Ne știți, noi vă ridicăm gunoaiele de la case și de la spitale. Noi vă măturăm strada”.
Ne știți, noi suntem trimiși să strângem mizeria lăsată prin păduri. Noi suntem cei periculoși. “Țiganii”, romii. De care vă este teamă. Vă este teamă de cei care vă fac curat?
Privați de luxul de a sta acasă
Noroc cu bărbații și femeile noastre, cum spuneam, că ei și ele pleacă de acasă. Pentru că nu pot să lucreze de acasă, știți. Noi nu avem luxul să ne plictisim în casă. Și nimeni nici ar vrea să nu mai meargă să lucreze. Noi nu avem economii. Pentru că n-ai cum să faci economii din salariile mici pe care le avem și din care abia supraviețuim.
„În barăcile noastre nu este apă. Nu este toaletă. Nu este baie. Trebuie să ieșim pentru orice”.
Dacă se spală cineva în casă, ceilalți trebuie să iasă. Dacă femeia sau bărbatul gătește, vă dați seama, tot acolo, unde se petrece tot restul vieții noastre, ceilalți simt nevoia să iasă un pic la aer. Avem nevoie de lumină. Barăcile noastre sunt destul de întunecate. Am citit și noi, că este voie să ieși la plimbare, dar să faci asta în așa fel, încât să nu te îndepărtezi prea mult de locuință.
În colonie nu este posibilă izolarea
Respectăm asta când ieșim din casă. Însă la noi nu doar barăcile sunt foarte aglomerate pe dinăuntru. Colonia este aglomerată și afară. Sunt vreo 170 de barăci pe stradă, una lângă cealaltă, întinse pe o fâșie lungă de vreo 500 metri, și lată de circa 30-35 metri.
Să vă imaginați un perimetru total de vreo 1.000 metri, sau o suprafață totală de circa 12.000 metri pătrați. Când lumea iese, se umple spațiul între case și pe stradă.
<strong>Se vede cât de multe persoane locuim acolo. Adulți și copii. În jur de 800 de persoane. Nu este posibil să stăm izolați unul de altul. Nici în casă. Nici afară. </strong>
La noi nu este frumos
Duminica trecută a fost vreme frumoasă. Am văzut poze pe Facebook. Lumea a ieșit la plimbare pe malul Someșului. La aer curat. La lumină. La noi, zona nu este nici pe departe atât de frumoasă. Vizavi de drum este fabrica de ciment. Strada Cantonului, acum strada Dezmirului, este drumul pe care circulă toată ziua multe mașini, dar și camioane.
Vin la ACI, să încarce. Sau trec către centura ocolitoare a Clujului. Sau merg către sau vin de la piața Dezmir. Ba trec chiar și tancuri, către unitatea militară de lângă Selgros. În spate, pe calea ferată dezafectată, mai trăgeau cei de la armată niște tancuri și blindate, când le pregăteau pentru sărbătoarea de 1 Decembrie.
Muntele de gunoaie
În zare, poți vedea muntele de gunoaie de la rampele Salprest și RADP. Vă dați seama, că nu este deloc plăcut să ieși și să te plimbi sau să te joci pe strada Cantonului. Printre barăci sau pe stradă. În zgomot, în trafic, în praf, în mirosul de la gunoaie. Sau să te duci după apă, sau să te duci până la magazinul cel mai apropiat. Chiar nu este distracție. La noi așa este întotdeauna.
Puțini oameni și rareori își permit să meargă cu familiile și copiii lor în parcurile din oraș. Acum, cu restricțiile acestea, se întâmplă și mai rar.
“De unde să aibă oamenii atâta hârtie să-și scrie declarațiile? Sau calculator, sau imprimantă, nici vorbă. Și mai sunt unii care nu știu să scrie.
În starea de urgență s-au suspendat drepturile omului. În cazul oamenilor de pe strada Cantonului au fost suspendate de mult.
Trebuie să ardem ca să ne vedeți?
