The New York Times: Turcia, un aliat perturbator și o problemă de lungă durată pentru NATO
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a amenințat luna aceasta că va bloca aderarea la NATO a Finlandei și Suediei, oficialii occidentali au fost exasperați, dar nu șocați, potrivit The New York Times.
În cadrul unei alianțe care funcționează prin consens, Erdogan a făcut notă discordantă în repetate rânduri. În anul 2009, el a blocat numirea unui nou șef NATO în Danemarca, plângându-se că această țară este prea tolerantă față de caricaturile cu profetul Mahomed și prea înțelegătoare față de „teroriștii kurzi" cu sediul în Turcia.
A fost nevoie de multe ore de muncă de convingere din partea liderilor occidentali și de o promisiune față în față din partea președintelui Barack Obama că NATO va numi într-o funcție de conducere un reprezentant turc pentru a-l mulțumi pe Erdogan.
După o ruptură a relațiilor dintre Turcia și Israel în 2010, Erdogan a împiedicat alianța să lucreze cu statul evreu timp de șase ani. Câțiva ani mai târziu, președintele Turciei a întârziat planul NATO de fortificare a țărilor din Europa de Est împotriva Rusiei.
În 2019, Turcia a început o campanie militară împotriva forțelor kurde din Siria. Acest lucru l-a determinat pe secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, să critice Ankara pentru că „pune în pericol” lupta împotriva grupării Stat Islamic.
Un an mai târziu, Erdogan a trimis o navă de explorare a gazelor naturale, susținută de avioane de vânătoare, aproape de apele grecești, determinând Franța să trimită nave în sprijinul Greciei, de asemenea membră NATO.
În prezent, liderul de la Ankara a revenit la rolul de obstrucționist. În timp ce statele membre NATO și-au arătat susținerea față de aderarea la Alianță a Suediei și a Finlandei, Turcia a declarat că este împotriva aderării, acuzând cele două țări scandinave că găzduiesc pe teritoriul lor persoane care au legături cu grupări teroriste, cum ar fi Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), şi discipoli ai clericului musulman Fethullah Gulen, inamic personal al lui Erdogan, pe care Turcia îl acuză că a coordonat un puci nereuşit în 2016.
„Niciuna din aceste țări nu are o atitudine clară, deschisă, față de organizațiile teroriste. Cum putem avea încredere în ele? Ei vin în Turcia. Vin să ne convingă? Mă scuzați, dar n-ar trebui să se obosească", a spus Erdogan, imediat după ce cele două țări și-au anunțat intenția de a adera la NATO.
Erdogan amintește de o problemă de lungă durată pentru NATO
Potrivit The New York Times, poziția lui Recep Tayyip Erdogan amintește de o problemă de lungă durată pentru NATO. Deși invazia Rusiei în Ucraina a dat Alianței un nou sentiment de unitate, NATO trebuie să se confrunte în continuare cu un lider autoritar dispus să își folosească influența pentru a câștiga puncte politice prin blocarea consensului în Alianță. Iar această situație este una în avantajul președintelui rus Vladimir Putin, care a devenit mai prietenos cu liderul de la Ankara în ultimii ani. Pentru liderul rus, respingerea aderării Suediei și Finlandei la NATO ar reprezenta o victorie semnificativă.
Dilema ar fi mai simplă dacă nu ar fi vorba de importanța Turciei pentru Alianță. Țara a aderat la NATO în 1952, după ce s-a aliniat cu Occidentul împotriva Uniunii Sovietice. Turcia oferă alianței o poziție strategică crucială la intersecția dintre Europa și Asia. De asemenea, Turcia găzduiește o bază aeriană importantă a SUA, unde sunt depozitate arme nucleare americane, iar Erdogan a blocat navele de război rusești care se îndreptau spre Ucraina.
Dar, sub conducerea lui Erdogan, Turcia devine din ce în ce mai mult o problemă care trebuie gestionată. În calitate de prim-ministru și apoi de președinte, Recep Tayyip Erdogan și-a înclinat țara departe de Europa. Iar obiecțiile lui față de aderarea Suediei și Finlandei au reînnoit întrebarea: ar funcționa mai bine NATO fără Turcia?
Într-un articol de opinie publicat luna aceasta în colaborare cu Joseph I. Lieberman, fost senator american independent din Connecticut, The Wall Street Journal susținea că Turcia președintelui Erdogan ar fi respins standardele Alianței privind guvernarea democratică în viitoarele noi state membre. De asemenea, avertiza că politicile Ankarei, inclusiv o apropiere de Vladimir Putin, au subminat interesele NATO și că Alianța ar trebui să exploreze modalități de expulzare a Turciei.
„Turcia este membră a NATO, dar sub conducerea lui Erdogan nu mai include valorile care stau la baza acestei mari alianțe", au scris Lieberman și Mark D. Wallace, directorul executiv al Turkish Democracy Project, un grup care îl critică pe liderul de la Ankara.
Și unii membri ai Congresului american au spus același lucru. „Turcia sub conducerea lui Erdogan nu ar trebui și nu poate fi văzută ca un aliat", a declarat senatorul Bob Menendez din New Jersey, principalul democrat din Comisia pentru Relații Externe a Senatului, după incursiunea Turciei în Siria în 2019.
Dar NATO este o alianță militară, iar Turcia, cu a doua cea mai mare armată din organizație, o industrie de apărare avansată și poziția sa geografică crucială, joacă un rol vital.
În ceea ce privește aderarea Suediei și Finlandei la NATO, cei mai mulți analiști sunt de părere că Erdogan nu va bloca în cele din urmă aderarea celor două state, dar că liderul de la Ankara dorește să sublinieze propriile preocupări de securitate ale Turciei și să obțină avantaje politice interne înainte de alegerile din țara sa de anul viitor.
Săptămâna trecută, discuțiile dintre oficialii turci și delegații din Suedia și Finlanda purtate în Turcia au înregistrat puține progrese în ceea ce privește depășirea obiecțiilor Ankarei față de aderarea celor două țări nordice la NATO și nu este încă clar când va avea loc o nouă rundă de negocieri.
