Un pictor fără școală, abandonat la naștere într-un centru de boli psihice din Argeș, are un talent unic în reproducerea tablourilor celebre
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Fără să fi făcut vreodată vreun curs, Tiberiu Iakab, un tânăr dintr-un centru pentru persoane cu probleme psihice, pictează ca un absolvent de Arte. Tânărul a fost abandonat la naștere și toată viața a trăit în centre. Desenul a fost modul lui de a comunica. Întâi „mâzgălea” caietele de școală, apoi a început să picteze orice bucată de placaj prindea în mână. Astăzi reproduce opere celebre. Își dorește să învețe tehnici de pictură și să poată trăi din arta sa.
Aproape pe muțește, Tiberiu ne conduce către camera lui din Centrul rezidențial pentru Adulți, Tigveni, din Argeș. Acolo pictează zi lumină. Asta e casa lui de când avea 18 ani. Cerul de un albastru furios care anunță ploaia conturează văile verzi care încadrează centrul. De peste tot, colegii lui de cămin se adună curioși și strigă după el. „Tibi! A venit televiziunea!”
Tibi are 36 de ani și locuiește în centru, alături de alte persoane cu probleme psihice, de 18 ani. Este încadrat în gradul doi de handicap psihic, având o deficiență funcțională accentuată. Asta scrie în dosar. Băiatul se exprimă cu greutate. Pictura a ținut locul mereu a ceea ce n-a știut el să spună.
Legătura dintre tulburările mentale și artă este dezbătută de specialiști de zeci de ani. Cei mai mulți cred că există o legătură dintre cele două tocmai pentru că arta este o formă de comunicare. Despre artiști celebri, ca Edvard Munch, Paul Gauguin sau Francisco Goya se spune că ar fi suferit de boli mentale.
Tiberiu nu visează la celebritate, el își dorește doar să învețe, să-și perfecționeze arta, ca imaginile din capul său să se aștearnă fidel pe pânză.
„Le mulțumesc părinților că am ajuns aici”
În camera lui e o lumină galbenă, palidă. În mijlocul camerei stă șevaletul, primit recent. Un tablou mic își așteaptă ultimele tușe. „E o cascadă. E de la mine din minte, n-am văzut niciodată așa ceva”, spune tânărul care deja începe să combine culori. Intră într-un fel de transă când pictează.
Am știut că pot să pictez și am pictat pe placaje, scânduri, polistiren, pe ce nimeream. Pot să stau și 24 din 24 de ore, poate fi de la șase până la șase seara. Uit și de mâncare. Tiberiu Iakab
Înainte a stat într-un alt centru pentru copii. La 18 ani a trebuit să plece și părinții lui au acceptat să-l primească. Doar pentru o lună. Apoi i-au găsit loc într-un alt centru. Băiatul nu e supărat pe ei. „Am doi frați, unul e la casa lui, are copii, de celălalt nu mai știm nimic de ceva vreme. Nu mai ținem legătura. Le-am și zis că le mulțumesc că am ajuns aici. Că am putut să pictez”, spune Tiberiu.
De la mâzgălit caiete, la portrete și reproduceri după tablouri celebre
Ochii mari se luminează când vorbește despre tablourile sale. Ca să aibă cu ce să-și cumpere culori și pensule, muncea ca zilier la oamenii din sat. „Primeam 50-60 de lei. Dar mergeam doar când nu mai puteam și aveam nevoie”, spune Tibi. Tânărul are și hepatita B și boala nu-i permite să facă efort.
Dintotdeauna a fost atras de desen și a avut noroc de profesori care l-au încurajat.
„De la vârsta de 14 ani, am început să mâzgălesc caietele, să desenez portrete, să fac tot felul de picturi. Au observat profesorii, au văzut că tot mă pricep, că tot mă pricep, m-au încurajat și… Făceam chipuri istorice, Mihai Eminescu, George Enescu și peisaje… Fără școală, fără să fac vreun liceu, că nu s-a putut continua școala…”, mai spune Tibi.
Își vinde tablourile pe Facebook
Personalul centrului și cei de la Direcția județeană de Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș l-au ajutat să-și vândă o parte din tablouri. Vrea și el să înceapă să le pună pe pagina sa de Facebook. Dar cel mai mult și-ar dori să poată face un curs de pictură, să poată învăța mai multe. „Mi-ar fi plăcut să fiu mult mai specialist. Cel mai interesant ar fi să știu toate nuanțele culorilor pentru a-mi ieși ceea ce îmi doresc și ceea ce mi-am propus”, spune tânărul.
Îi plac picturile lui Ștefan Luchian, dar a încercat să reproducă și „Fata cu turban” a lui Vermeer și „Monalisa” lui da Vinci. Uneori imaginile de peste noapte nu-i dau pace și abia așteaptă ca primele raze să-i lumineze camera-atelier. „Acum, să vă spun sincer, nu știu dacă voi ajunge vreodată pictor, dar pot să spun că visul meu se poate împlini. Simt că pot. Simt că pot și e normal”.
