Tragedia din Beirut a lovit o țară în pragul colapsului, afectată de corupție și sărăcie: “În curând libanezii nu își vor mai permite să mănânce pâine”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Dubla explozie de marți, care a lăsat în urmă numeroase victime și a distrus porțiuni din orașul Beirut, a avut loc într-un moment în care Libanul se confruntă deja cu o criză politică și economică majoră, accentuată de epidemia COVID, iar guvernul încearcă să pună pe picioare un plan de redresare și să facă față demonstrațiilor frecvente, organizate de cetățenii sătui de sărăcie și de corupție, scrie BBC.
Devastarea produsă de exploziile din Beirut a generat un nou val de șoc și anxietate în Liban, o țară care se află deja în pragul colapsului economic, cu o populație sărăcită și furioasă.
De fapt, cu doar câteva ore înainte de deflagrații, manifestanții antiguvernamentali s-au ciocnit cu forțele de securitate în fața Ministerului Energiei. Aceste proteste au devenit o obișnuință de luni întregi, încă de anul trecut.
Manifestanții acuză elita aflată la conducerea țării că a strâns averi uriașe, în vreme ce a eșuat sau pur și simplu a refuzat să ia măsurile necesare pentru a rezolva problemele țării.
Cetățenii se confruntă cu pene zilnice de curent, cu lipsa apei potabile și cu servicii sanitare precare. Situația economiei este sumbră. Șomajul este undeva în jurul a 25%, iar o treime din populație trăiește sub limita sărăciei.
O criză tot mai adâncă
La sfârșitul lui octombrie 2019, guvernul se confrunta cu o lipsă a rezervelor valutare și cu o devalorizare a monedei libaneze pe piața neagră, care punea în pericol importurile vitale de grâu și de carburanți.
Pentru ca dezastrul să fie complet, în munții situați în vestul țării au izbucnit incendii de vegetație fără precedent. Acestea au scos la iveală situația precară a unităților de pompieri, lipsiți de fonduri și de personal.
În tentativa de a aduna niște bani, guvernul condus de Saad Hariri a propus o serie de taxe pe tutun, pe carburanți și pe apelurile vocale efectuate prin WhatsApp.
Dar revolta izbucnită în rândul populației a determinat executivul să renunțe rapid la planuri.
Oricum, era prea târziu pentru un pas înapoi, furia populației a declanșat manifestații uriașe, cu zeci de mii de oameni, care au dus în cele din urmă la demisia guvernului Hariri.
Comentatorii au subliniat, la momentul respectiv, că protestele au reunit aproape întreaga societate libaneză, sfidând granițele sectare, un fenomen destul de rar întâlnit de la războiul civil devastator încheiat în 1898.
Noul premier, Hassan Diab, care se află și în prezent la șefia guvernului, a anunțat că Libanul nu va reuși să își plătească datoria externă, avertizând că rezervele valutare au ajuns la un nivel critic și că ce a mai rămas este necesar pentru finanțarea importurilor vitale.
Epidemia de COVID-19 a golit străzile de protestatari, dar a accentuat și mai mult criza economică și a expus slăbiciunile serviciilor sociale, care ar fi trebuit să îi ajute pe cei mai săraci.
Diferența dintre valoarea oficială a lirei libaneze și cea de pe piața neagră s-a mărit. Pe măsură ce prețurile s-au majorat, multe familii nu au mai putut pur și simplu să își asigure necesitățile de bază.
Mulți libanezi nu mai cumpără carne, fructe și legume și în curând nu își vor mai permite să cumpere nici pâine.Premierul Hassan Diab, în Washington Post:
Între timp, guvernul a aprobat în cele din urmă un plan de redresare, pentru care speră să primească sprijinul financiar al FMI.
Politica sectară și corupția blochează buna guvernare
Mulți analiști cred că un factor-cheie contribuie la criza perpetuă a Libanului: politica sectară.
Libanul are în mod oficial 18 comunități religioase: patru musulmane, 12 creștine, comunitatea druzilor și cea iudaică.
Cele trei funcții politice importante - președintele, președintele parlamentului și premierul - sunt împărțite între cele mai mari trei comunități - creștinii maroniți, musulmanii șiiți și cei suniți, potrivit unui acord încheiat încă din 1943.
Cele 128 de fotolii parlamentare sunt și ele împărțite între creștini și musulmani.
Această diversitate religioasă și acest echilibru precar fac ca țara să fie o țintă ușoară pentru interferența marilor puteri din regiune. Asta face Iranul, spre exemplu, care sprijină mișcarea șiită Hezbollah, considerată cea mai puternică grupare politică și militară din Liban.
De la sfârșitul războiului civil, liderii politici din fiecare comunitate și-au păstrat puterea și influența printr-un clasic sistem corupt de patronaj, care oferă protecție pentru comunitatea pe care o reprezintă, dar și beneficii financiare, legale sau ilegale, către rețelele care îi sprijină.
Anul trecut, Libanul se afla pe locul 137 (din 180 de țări) în Indexul Percepției Corupției realizat de Transparency International.
Corupția, spune Transparency International, a ajuns la toate nivelurile societății, partidele politice, parlamentul și poliția fiind considerate “cele mai corupte instituții din țară”.
