Unde se duc prunele din Coca-Antimirești, Buzău, când se coc: „La porci. Cerbii mănâncă de trosnesc. Vin urșii, mistreții. N-avem unde vinde”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Rădăcinile deficitului bugetar, alea pivotante, nu fasciculate, se găsesc și într-un sat izolat din Buzău, numit Coca-Antimirești. Un loc din acelea unde, cum ne avertiza șeful ANAF, se pierde TVA-ul, ceva de speriat. Oamenii consumă ceea ce produc în gospodăriile lor și nu cumpără din magazine. E drept, spun ei, nici nu prea ar avea cu ce să cumpere. Unii muncesc cu ziua, alții au pensii.
Cuprins:
Problema e că localnicii produc mai mult decât au nevoie. Dar, dacă ar vrea să vândă în alte cantități decât cele industriale, să vândă și să achite taxe, n-ar avea unde, n-ar avea cui, n-ar avea cum.
Suntem pe primul loc în Europa la producția de prune, după cum ați citit în Libertatea. Un fruct pe care, însă, îl și importăm masiv. Statul colectează taxele vamale, TVA-ul și, pe termen scurt, e mulțumit. Se-ntoarce magiunu-n sat pe trotinete, ca să parafrazăm un poet cu cenaclu. Dar micii și foarte micii producători sunt pierduți pentru cauza încasărilor.
Livada „moștenire din tată-n fiu”
Gheorghe, 65 de ani, din Coca-Antimirești, comuna Vintilă Vodă, Buzău, are o livadă de pruni. Dar nimeni nu apreciază. Nici măcar el însuși. În ultima vreme, pe lângă oboseala inerentă, simte un dezgust tot mai mare față de atâta muncă în zadar.
Livada se întinde în spatele casei sale, pe versant, pe o suprafață de 1,75 de hectare.
„Gigi, Gigel îmi zice satul. Livada e moștenire de la părinți, din tată-n fiu. Anul ăsta a fost foarte bun pentru prune. Sunt curate. Nu dau cu nimic. Le fac un singur tratament, primăvara, să nu-i atace un vierme. Atât. Toaletez, curăț pomii, le formez coroana”.
Gheorghe și soția lui Ana au trei copii, un băiat care muncește în Germania, unul stabilit în Buzău și o fată în Slobozia. De muncile în livadă și de gospodărie se ocupă singuri. Tristețea lor e că nu se bucură și alții de roadele acestei trude, de asemenea, moștenite din moși-strămoși.
De la Coca-Antimirești la asfalt e un drum abrupt, de vreo trei kilometri. Zona e deluroasă, cu pante abrupte și văi cu glugi de coceni și pomi fructiferi, pe care nu se grăbește nimeni să-i culeagă. Meri, pruni, nuci. Impresia e de izolare și, văzând cum se hurducă mașina, înțelegi și de ce. Pe pietre, trei kilometri pot părea mai lungi decât 30 de kilometri pe autostradă.
„Lumea a-mbătrânit, grădinile s-au pustiit”
Gheorghe și-a lăsat barbă de doliu, pentru că și-a înmormântat mama de curând. „Avea 94 de ani. Cei mai mulți oameni de pe-aici trec peste 80. E un trai cam diferit de cel de la oraș. Foarte diferit. Trăiesc numai din ce produc ei. Aicea n-a fost colectiv niciodată. N-am avut treabă cu colectivizări, cu I.A.S., cu C.A.P., nu”.
În Coca-Antimirești, oamenii creșteau oi, capre, vaci, albine. Aveau și grădini cu legume. „Dar, dacă lumea a-mbătrânit, grădinile s-au pustiit”. Gheorghe nu se gândește să plece, „mai ales acum, la vârsta mea”. S-a resemnat să rămână, să aibă cine depune mărturie despre cum era satul și cum a ajuns.
Ionuț, pe care Gheorghe îl ajută să repare o motocoasă, are 30 de ani și nici el nu vrea să-și părăsească vatra.
„Aici m-am născut, aici am crescut”. În fiecare zi, tânărul se duce în satele vecine, să caute de muncă. „Nu mi se pare că e singurătate. M-am obișnuit”. Are un cal, pe nume Cezar. L-a împodobit cu harnașamente din piele și canafi roșii antideochi. „Îl țin mai mult pentru mine”, spune Ionuț. Dintre toți frații și surorile sale, în Coca-Antimirești a mai rămas doar Georgina. „Ceilalți s-au dus, fiecare, pe la casele lor”.
„În sat, foarte rar găsești de lucru pe la cineva”, îl compătimește Gheorghe. „Nu mai are lumea ce să facă”. Șurubărește la motocoasă, cu seriozitatea unui chirurg. Și el, și Ionuț sunt mânjiți până peste urechi cu ulei de motor.
„Cea mai apropiată piață e la 27 de kilometri”
„Dacă te gospodărești de vara, e bine și iarna aici. Crești animale, crești porc, păsări. Eu mai cobor cu mașinile, să merg la magazine la oraș. Cu benzina e foarte greu”. „Cel mai greu”, confirmă Ionuț. “Scumpă rău, scumpă rău”, continuă Gheorghe.
„Și-aici n-ai din ce să produci un ban. Dacă n-ai o mică pensie, mori de foame aici. Cea mai apropiată piață, unde am putea să vindem, e la 27 de kilometri, târgul din Lopătari. Duminica și-atât vinzi. În rest, n-ai ce vinde nimic aici. Adică ai ce să vinzi, că am acasă vaci, am vreo șase porci mari, dar... Așteptăm la Crăciun. Brânză, carne nu avem cui să dăm. Mănâncă porcii, câinii, pisicile. Creștem și de astea”.
Cerșetorul, motanul lui Ionuț, se apropie târâș prin iarbă, să tragă oportunist cu urechea.
„N-avem apă curentă, n-avem canalizare, n-avem nimica. Noi suntem ai nimănui. Lăsați de izbeliște”, spune Gheorghe. Anul trecut, a fost desființată școala cu clasele I-IV din Coca-Antimirești. Încă o clădire goală în sat. „Mai sunt vreo șase-șapte copii. Vine microbuzul și îi duce la școala din Vintilă Vodă. La școala asta am învățat. Și-n clasa a VIII-a, eram 113 elevi”.
Convingerea lui Gheorghe e că, dacă în sat apăreau măcar utilitățile de bază, oamenii nu s-ar fi împrăștiat pe unde-au văzut un minim confort cu ochii.
„Înainte, se trăia bine, era plin de populație. A îmbătrânit satul, tineretul a plecat, pentru că a fost o zonă foarte rea. N-avem asfalt, n-avem drumuri. Acum câțiva ani s-a pietruit. Eu am făcut 11 ani naveta de aici la Buzău, prin noroaie, cu cizme. Dacă ne puneau asfalt, apă, canalizare, cred că se retrăgeau mulți înapoi. Că e o zonă liniștită, nu te deranjează nimeni, nu e trafic dintr-o parte în alta”.
Au pierdut totul într-un incendiu, au luat-o de la capăt
„Partea frumoasă a vieții aici? Aer curat și liniște. Și apă de izvor. În rest, e greu. Avem antene, ca să prindem programe TV, nu cablu. Am auzit de dronele astea. Să vină sănătoase, să vadă ce le facem noi! Ei, ce să le facem... N-avem putere”. Gheorghe ia o pauză de la operat motocoasa și ne arată mândria lui, livada de pruni.
Soția lui, Ana, se alătură prezentării, însoțită de pisoiul Costel. Cu cât sunt mai puțini semeni în jur, cu atât devine mai puternic impulsul adamic de a da nume la tot ce mișcă. Preferabil, nume de oameni.
„E o zonă în care se produc foarte multe fructe. Erau livezi-livezi la noi. Și cereale se produc. Se făcea grâu, se făcea porumb, de toate. Poate că s-ar face și turism, dar nu are cine să ne-ndrume, trebuie să te îndrume cineva, nu poți să faci tu de unul singur. Noi nu știm ce trebuie să facem. E nevoie de cineva care să scrie pe niște hârtii...”.
Nu există paradis fără șerpi. Casa Anei și a lui Gheorghe a ars acum câțiva ani, laolaltă cu toată gospodăria. Cei doi soți bănuiesc că focul a fost pus. N-a fost găsit, însă, niciun vinovat.
„Aveam vreo 60 de familii de albine, aveam mașini. Stăteam bine. Nu plecam capul la nimeni. Am lucrat câțiva ani buni în industria cărnii. Era și salariul frumos, și acasă munceam. Mai aveam un pic de timp liber, făceam schimb de ture cu colegii, stăteam câte trei zile acasă, făceam treburi. Și lumea, invidioasă... Chiar pe 1 Mai s-a întâmplat, acum câțiva ani. Băiatul plecase cu primul transport de stupi, îi duceam la floare, în câmp. Și când să se întoarcă înapoi, deja, flacăra era sus la etaj. Asta a fost viața”.
Au rămas doar cu ce aveau pe ei. Au luat-o de la capăt. Ana spune că atunci s-a îmbolnăvit de inimă. La cinci luni de la incendiu, de Sfânta Paraschiva, pe 14 octombrie, în același an, cei doi soți s-au mutat în casa nouă, ridicată peste cenușa celei vechi.
„Vezi că vine și râde de tine nu știu ce samsar”
Recolta bogată de anul acesta e mai degrabă o povară pentru Ana și Gheorghe. Firește, și pe la poarta lor se opresc samsari, care vor să le ia prunele la preț de nimic. Dar cei doi soți refuză, de fiecare dată, astfel de oferte.
Dau prune gratis sătenilor sau cui trece prin sat. Le dau animalelor din gospodărie. Dar nu intermediarilor care încearcă să profite de munca lor.
„N-avem unde da prunele. Am fost cu ele la piață, la Lopătari, dar nu se vând. Toată lumea are prune aici. Mă rog, nu toată lumea, majoritatea. La oraș, e departe. Trebuie acte multe, trebuie casă de marcat, trebuie să fac firmă sau PFA”, spune Gheorghe. Ai firmă, plătești taxe unui stat care n-a fost în stare să-ți pună o dâră de asfalt pe drum.
„Ce să facem, trăim cum putem. Muncesc, dar haideți să vă spun și adevărul: nu prea-și mai are rostul munca. Vezi că n-ai cui să dai prunele și vine și râde de tine nu știu ce samsar, cam te dezgustă. Nu prea mai ai curajul ăla, să spui că vrei să vinzi”.
„Mai sunt șapte familii întregi în tot satul”
Zilnic, Ana și Gheorghe culeg găleți de prune și le pun în troaca porcilor, pe care-i țin și pentru copii, și pentru vânzare. O parte din producția livezii ajunge, într-un final, la țuică, dar și țuică are toată lumea din zonă, așa că slabe șanse s-o valorifici.
„Prunele le mănâncă mistreții, urșii. Am gard electric, noaptea-l cuplez. E pe trei rânduri. Vin cerbii, mănâncă de trosnesc. Acum un an, patru rânduri de pruni, de sus în jos, mi i-au mâncat cerbii, săreau peste gard, că îl făcusem prea jos. Ce să le faci? A început boncănitul, îi auzim noaptea cum boncăne”. Prădătorii de prune mai mult îl amuză pe fermier, se supără pe musafirii nocturni doar dacă au copacii de suferit.
Înainte, animalele se țineau mai la distanță de grădinile și livezile din Coca-Antimirești. „Era lume multă, dom’le, era lume multă. Nu ca acum. Mai sunt șapte familii întregi și încă vreo doisprezece familii de câte o persoană”.
La recensământul din 2021, au fost numărați 127 de locuitori în Coca-Antimirești. Formată din nouă sate, comuna Vintilă Vodă, fostă moșie domnească din secolul XV, are în jur de 2.500 de locuitori.
Tendința demografică e în scădere, deși unii localnici, ca Gheorghe, ca Ana, ca Georgina, ca Ionuț nu se dau duși nici de voie, nici de nevoie. N-ar lua-o de la capăt în altă parte. Nu câtă vreme în Coca-Antimirești au parte de liniștea aceea atât de necesară pentru a repara obiecte ireparabile.
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/p_Wk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2U4bU1CcVB3RzU2S2txdDk1ck1xVmdoQ05RTzgxYTg5U2sxemUwWE4uanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Raiul pe pământ! Cum arată casa cu 5 camere a Mirelei Vaida: Living cu perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 € [27 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
