Viața în Germania a unor macaragii cărora România nu le-a oferit multe. De 1 Decembrie și-au pus tricolorul în cabină, dar nu vor acasă: „Aici ne simțim apreciați”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Câțiva macaragii români din Germania au vrut să marcheze Ziua Națională arborând steagul României la cabina lor, ridicată la 100 de metri. Le e dor de casă, dar de la depărtare văd mai bine imaginea de ansamblu: nu cred că România le va putea oferi prea curând condițiile de muncă cu care s-au obișnuit în afară.
Cuprins:
În plină stare de urgență, când străzile s-au pustiit, șantierele rămăseseră singurele furnicare ale orașului și pe undeva, și simboluri ale speranței că viața merge, totuși, înainte. Doar că, treptat, șantierele s-au împuținat. Tot mai multe firme au realizat că munca se poate face și de acasă, așa că dezvoltatorii imobiliari au început să pună frână.
„Construcțiile au continuat, dar nu la ansamblurile mari de apartamente, ci cele mai mici, de câteva nivele, iar la birouri au stagnat”, explică Marian Marcu, macaragiu cu 13 ani de experiență. Practic, nu mai aveau căutare profesioniștii specializați pe macaralele turn cu comandă din cabină, ci doar cele manevrate de la sol.
Deși n-ar fi vrut să facă pasul, în august a plecat din țară. Acum lucrează pe un șantier din Mannheim, Germania, un oraș la 80 de kilometri de Frankfurt, cunoscut ca fiind un important nod feroviar și industrial, dar și pentru că aici s-a construit prima bicicletă din lume și primul automobil, al lui Carl Benz. Tocmai această dezvoltare, menținută de la 1880 în zilele noastră, a făcut ca un sfert din populația orașului de astăzi să fie formată din străini veniți din 166 de țări.
Marian, unul dintre cei care a adăugat un steag nou în seria existentă. Românul a început de mai mulți ani să facă și un fel de muncă sindicală pe un grup de Facebook numit „Macaragii 7 stele” și așa a aflat de alți 80 de colegi din zona Bucureștiului care au plecat din țară în pandemie. „E o pierdere enormă. Din acești 80, nu știu câți vor mai vrea să se întoarcă acasă. Salariile mici din țară îi îndeamnă să rămână într-un stat în care se simt mai apreciați”, spune Marian. Nu există cifre exacte, dar se estimează că sute de mii de români înalță clădiri, cartiere, orașe în afara țării.
Vor sărbători prin muncă și cu fasole cu ciolan
Ar fi vrut să sărbătorească Ziua Națională acasă, poate cu un grătar între prieteni. Va fi însă tot printre români, fiindcă nu mai există niciun șantier din Europa fără vreun conațional de-al nostru. „Fiind zi de lucru în Germania nu putem lipsi, dar fiecare va sărbători în sufletul lui de român. Sau seara, când ajunge la cazări, va mânca ceva tradițional, mai ales că sunt magazine cu produse românești. Eu, de exemplu, voi face fasole cu ciolan afumat și, de ce nu, voi ciocni o cupă de vin românesc”, spune macaragiul. În plus, s-au înțeles cât mai mulți să pună tricolorul la cabină.
Le este dor de familii și de viața de acasă iar pe 1 Decembrie, depărtarea e mai apăsătoare. În Germania, zilele se împart numai între muncă și casă. Simt că sacrificiul lor nu e în zadar: cu banii trimiși acasă, familiile lor pot trăi decent. Până la urmă, din cabina lor ancorată la 100 de metri înălțime, când oamenii se fac furnici și legăturile de fier de câteva tone par niște cutii de chibrituri, poți oricând să te crezi în România. Toate șantierele din lume arată la fel.
„Mi-e dor de casă, de prieteni, de stilul de viață. Tot te îndemni că pleci acasă, fie că spunem peste un an sau cinci, tragem acasă. Mi-aș dori pentru România lucruri mărețe. Dar e ceva ce eu zic mereu: dacă Germania ar dormi 50 de ani, nu știu dacă o să-i ajungem din urmă”, e realist românul.
Are pe șantier alți 14 colegi din România. Ține legătura cu alte zeci de prin toată Germania, pe internet. Văzându-i atât de uniți, cel mai mare sindicat din Germania i-a contactat. „Ne-a întins o mână de ajutor și vrem să beneficiem de niște cursuri de germană cu profesori români care sunt deja organizate în Frankfurt și München”, mai spune Marian.
El și-a propus să revină în țară vara următoare, când fiul lui va termina clasa a VIII-a, gândindu-se că începe o vârstă mai dificilă, unde e nevoie de o familie întreagă. Dar „mai stau un an, doi, cinci” spun toți. Prea puțini își alungă brutal iluzia.
Unul dintre ei este Ionel Borțea, căruia toți îi zic Johnnie, plecat în Germania de 12 ani.
„Dacă eu îmi iau familia în Germania, le stric tuturor rostul din România”
Soția și copiii lui Johnnie sunt în țară, printr-un calcul precis făcut la „consiliul de familie”, cum îi place să numească discuțiile lor. Fiul cel mare, de 24 de ani, este tot macaragiu, și a lucrat o perioadă cu el, dar nu s-a putut acomoda în străinătate. „Nu s-a simțit el în largul lui și a renunțat. Fiind tânăr, în România are prieteni, anturaj, o viață mai libertină, noi aici, în Germania, altceva decât muncă și casă nu știm. Asta l-a determinat pe el să renunțe la Germania”, spune bărbatul de 48 de ani. Vine în țară de două ori pe an, la concediul din vară și de Crăciun, și îi este suficient. Orice lucru îți devine o a doua natură, când înțelegi de ce-l faci.
„Dacă eu îmi iau familia în Germania, le stric tuturor rostul din România. Nu că aș fi mare naționalist, dar soția lucrează, copilul mic e la școală, fiul cel mare lucrează, i-aș da peste cap”, spune bărbatul. Ar ieși în pierdere dacă s-ar muta toți peste hotare. În definitiv, e un calcul financiar: „Aș da o mie de euro pe chirie, mâncare 700 de euro, îmbrăcăminte alte cheltuieli, deci mă duc la 2.000. Și mi-ar mai rămâne doar 1.000 de euro. Dar dacă mă sacrific eu, ne permitem aproape orice”.
În România, salariile sunt cam cu 40% mai mici decât în Germania, unde un macaragiu poate lua între 1.500 și 3.500 de euro.
Johnnie știe exact în ce condiții s-ar întoarce acasă: 40 de lei ora de muncă, fără să lucreze în weekend sau noaptea și pe șantiere organizate „nemțește”. Știe limpede că asta e prea departe de realitate, așa că nu-și mai face iluzii. „În România sunt între 10 și 15 șefi pe un șantier: patron, șef de șantier, inginer mic, inginer mare, inginer mijlociu. Șeful meu de aici e unul singur, un inginer, restul sunt colegi. La noi toți îs șefi de ceva, șefi de protecția muncii, de dulgheri, de fierari…”, spune macaragiul.
„Banii pe care îi fac aici îi trimit pe toți în România”
Colegul lor Sorin Codru lucrează în Heilbronn, mai la sud. A lăsat Galațiul acum patru ani. Lucra peste zece ore pe zi, în condiții grele, în port. „Din cauza programului de noapte de altfel am decis să plec, era foarte obositor. Sincer, nu vreau să mă întorc în următorii cinci ani. Aș dori să-mi aduc băiatul aici, fiindcă a luat licența ca asistent medical și își dorește să vină”, spune bărbatul de 42 de ani.
Soția l-a mai vizitat, uneori și luni la rând a stat cu el, dar s-au obișnuit cu depărtarea. „Cel mai dor îmi e de familie, asta e cea mai mare durere, că România altfel nu mi-a oferit multe”, spune cu tristețe. Legătura lui cu acel „acasă” care devine cu fiecare zi tot mai imaterial înseamnă vocile celor dragi care îi umplu cabina zilnic, auzite prin telefon. Sorin recunoaște că duce o viață suspendată, mecanică, dar nu știe altă cale.
„Nu avem timp de nicio distracție, nu că nu vrem, dar nu avem timp. Duminica poate, că în timpul săptămânii, nu ai timp să te duci nicăieri. E o viață grea, dar satisfacția e mare când vezi că familia este bine și că are tot ce și-ar dori. Banii pe care îi fac aici îi trimit pe toți în România”, spune bărbatul. Finanțează o țară de care nu se mai poate bucura, dar pe care, de 1 Decembrie, o sărbătorește cu mai multă inimă decât atunci când îi era rezident. Se va auzi cu prietenii lui de departe la telefon, va posta o poză pe grupul Macaragii 7 stele, îi va bate pe umăr pe colegii români cu care lucrează. „Cel mai mult am avut pe un șantier 80 de români. Acum suntem vreo 30, că ne-am despărțit fiecare pe alte șantiere. Bine, mai sunt și polonezi, albanezi, dar nu avem legătură”, spune Sorin.
Există și bariera de limbă, dar și o lege nescrisă care-i face pe est-europenii mânați de nevoi prin lume să-și păstreze granițele chiar și pe șantier. Așa simt că parcă nici n-au plecat. Dar dacă vor învăța nemțește, cum își dorește sindicatul, hotarele se vor disipa ușor. Ei încă sunt rezistenți.
„Noi, muncitorii, plecăm pentru un trai mai bun decât cel din țară”, concluzionează amar colegul lui Marian, noul venit. Doar că acest „trai mai bun” de care vorbesc toți muncitorii nu e niciodată al lor, ci al celor rămași acasă. Și dacă nimic nu se mai poate pune în fața deciziei celor plecați, de 1 Decembrie, Marian Marcu are un mesaj pentru cei rămași acasă. „Patronatelor vreau să le transmit să-și păstreze angajații, să-i remunereze la capacitatea lor. Dacă îi pierde, cu greu îi vor mai întoarce”.
