CORESPONDENȚĂ DIN UCRAINA, din satul în care rușii au omorât-o pe primăriță și pe toată familia ei. „Trăgeau în toate mașinile, chiar și în cele cu copii”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Corespondentul Libertății, Mircea Barbu, a ajuns de Paști în micul sat Motîjîn, aflat la câteva zeci de kilometri vest de Kiev. Localitatea a fost eliberată de soldații ucraineni la sfârșitul lunii martie de sub ocupația rușilor. În urma acestora au rămas însă zeci de cadavre. În ajun de sărbătoare, o supraviețuitoare a bombardamentelor povestește coșmarul îndurat vreme de o lună.
Cuprins:
În Motîjîn, un sat de circa 1.000 de locuitori din regiunea Kievului, trupele ruse au ajuns în a doua zi a invaziei în Ucraina, pe 26 februarie și au stat până la finalul lui martie.
„Rușii au stat aici, la noi în sat, o lună. Pe 26 februarie au venit și pe 28 martie au plecat”. Cu două zile înainte de retragere, au omorât-o pe primăriță, își începe mărturia Valentina Snihir (foto). „Prima dată au arestat-o, pe 23 martie, după care au împușcat-o, pe 26. Apoi i-au ucis toată familia. Fiul ei avea doar 25 de ani”, adaugă aceasta.
Imagini cu corpurile fără viață ale primăriței Olha Suhenko, soțului ei, Ilhor Suhenko și fiului cuplului, Oleksandr, au fost difuzate pe Telegram la începutul lunii aprilie, de ministrul ucrainean de externe, Dmytro Kuleba. Primărița și membrii familiei ei au fost împușcați și abandonați într-o groapă de nisip puțin adâncă.
Vă avertizăm că urmează o imagine cu puternic impact emoțional!
Bucha massacre proves that Russian hatred towards Ukrainians is beyond anything Europe has seen since WWII. The only way to stop this: help Ukraine kick Russians out as soon as possible. Partners know our needs. Tanks, combat aircraft, heavy air defense systems. Provide them NOW. pic.twitter.com/LX5S3KVrwD
— Dmytro Kuleba (@DmytroKuleba) April 3, 2022
„Singurul motiv pentru care mai suntem în viață”
În total, 20 de persoane au fost omorâte de ruși în luna în care au stat aici, îmi spune Valentina. Sunt cifre, date, pe care femeia de 57 de ani insistă să și le amintească cu exactitate, din respect pentru memoria celor uciși cu brutalitate. Numără anii morților și datele când au fost uciși cu albastrul ochilor pierdut aievea într-un colț de tavan și degetele crăpate de muncă, chircite unul câte unul în pumn, ca-ntr-o aritmetică morbidă, pe care numai războiul o poate aduce în mintea și sufletul acestei femei. Apoi continuă.
„Noi ne-am ascuns în pivniță, în toate zilele acestea. E singurul motiv pentru care mai suntem azi în viață”, crede femeia. „N-am putut ieși din pivnița asta zile întregi, pentru că peste tot se trăgea. În toate mașinile trăgeau, chiar și în cele care încercau să fugă din sat cu copiii”.
Atât de intense au fost bombardamentele în împrejurimi încât cei doi soți au început să facă diferența între armata ucraineană și cea rusă, în funcție de unde trăgeau. „Auzi!”, îi spunea Mykola cât stăteau ascunși în beci, cu ochii și urechile ciulite spre cer. „Trag ai noștri!”
Într-o zi de luni, pe 28 martie, după câteva zile și nopți de război crunte, a venit și liniștea. Atât de greu le-a fost celor doi să creadă că soldații care veneau pe uliță erau ucraineni încât inițial au mai stat ascunși câteva ore în beciul casei.
„Când l-am văzut pe nepotul vecinului meu, Petrea Ivanovici, i-am zis: «Gata, au venit!». Motoarele tancurilor uruiau și se auzeau pe toată strada. Doamne Dumnezeule! Pe fereastră l-am văzut pe Petea, cumnatul meu. «Petea, stai, ăștia sunt rușii!». La care el a strigat către mine: «Sunt ai noștri, tu!» Atunci am strigat: „Doamne Dumnezeule!”.
„Au venit copiii noștri și ne-au eliberat”
Cam așa s-a simțit momentul eliberării pe ulița satului Motîjîn. Ca un amestec de teamă, confuzie și bucurie nemărginită. „Plângeam și săream în sus de bucurie!”, exclamă Valentina. „Nici nu știu cum să vă spun ce bucurie a fost în sufletele noastre atunci! Au venit copiii noștri!”. Pentru femeie, „copiii” înseamnă soldații ucraineni care în acea dimineață i-au redat libertatea după o lună de teroare. „M-am apucat și le-am făcut supă… borș. Le-am dus mâncare, cum să nu le duc? Soldații ăștia sunt ca și copiii noștri”.
„De ce nu-și iau copiii înapoi, în Rusia, ca ai noștri să nu mai verse sânge?”
Apoi oftează și începe să plângă. „Nici nu știu cum mamele rușilor ăstora au putut da naștere la asemenea oameni. De ce nu-și iau copiii înapoi, în Rusia, ca ai noștri să nu mai verse sânge, să nu mai moară civilii în zadar? În fiecare zi îmi amintesc de primarul nostru ucis de ruși. Biata femeie a murit degeaba! Au torturat-o! Nici nu mai am cuvinte…”.
În sat și în împrejurimi, urmele bătăliilor crunte dintre ruși și ucraineni se văd la tot pasul: mașini incendiate și tancurile complet distruse te întâmpină pe drumul spre Motîjîn dinspre Kiev. Biserica din comuna vecină a fost pur și simplu făcută șvaițer de ruși. La fel și magazinul sătesc, case locuite de bătrâni și copii. De ce? Cine să răspundă...
Un Paște mai sărăcăcios
Scăpați de teroarea rușilor și de bombardamente, Valentina și Mykola se pregăteau sâmbătă de Paște. Unul mai sărăcăcios și mai scump ca-n alții ani, pentru că aproape toate prețurile la alimente au explodat de la începutul războiului.
„Toată masa de Paște ne-a costat peste 1.000 de grivne (n.r .- 156 de lei). Anul ăsta nu ne-am mai permis să cumpărăm și porc, așa cum făceam mai mereu de Paști”, oftează femeia, în timp ce îmi arată cele două crăticioare cu carne de pui prăjită în untură, cartofi rumeniți și un castron cu ouă vopsite. Tot „festinul” se odihnește pe un cuptor bătrânesc proaspăt spoit cu var din bucătăria modestă a familiei Snihir. După 31 de ani muncă, femeia spune că are o pensie de doar 2.300 de grivne (n.r. - 359 de lei), iar soțul, Mykola, „abia se descurcă cu banii primiți în urma muncii la CAP-urile sovietice”.
Și totuși, nici sărăcia, nici războiul nu le-au răpit acestor oameni bucuria sărbătorii Paștelui. Din Kiev, spre Motîjîn, prin Bucea și până în prima linie, nădejdea e cea care îi face pe ucraineni să continue. Dicționarul Explicativ definește acest cuvânt ca „încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, de ajutor”. Nimeni nu știe cine sau ce va fi acel ceva. Dar ucrainenii cu care am vorbit în aceste zile speră. Noi mărturii ale acestora, în zilele următoare, în Libertatea.
