VIDEO REPORTAJ. Inspirați de fermele unde au lucrat în străinătate, producătorii doljeni investesc într-o cultură mai bănoasă decât pepenii: Se coc căpșunile la Dăbuleni
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După decenii în care au deținut supremația pe piața pepenilor de la noi din țară, fermierii din așa numita Sahară a României schimbă strategia și se orientează, unul câte unul, spre o plantă mai profitabilă.
Cuprins:
Cu bani câștigați la cules în Italia și Spania, oamenii din Dăbuleni și-au înființat solarii și câmpuri de căpșuni. Iar în perioada recoltei, angajează propriii lor zilieri „căpșunari” din satele apropiate. Pentru că, dau asigurări ei, e mai bine să muncești la tine în țară. Iată, mai jos, adevărul necoafat și ars de soare despre revoluția din ținutul lubenițelor.
„De mic copil”, la sapă
Pepenii nu sunt singurele plante. E concluzia la care a ajuns Iulică Pîrvu, 48 de ani, chiar dacă a lucrat în câmpul de lubenițe „de mic copil, de când mă știu”. S-a născut aici, în Călărași, la un kilometru de Dăbuleni, Dolj, în lunca nisipoasă a Dunării. Împreună cu soția lui, Elena, 46 de ani, Iulică a continuat munca pe care o deprinsese de la părinți. Și-au crescut copiii, au ridicat casa, au mai cumpărat pământ din cultivarea lubenițelor.
La fel ca alți consăteni agricultori, soții Pîrvu au ținut cât au putut pasul cu noutățile din domeniu.
„Înainte puneam cu sapa sămânța în câmp, acuma o ieșit de le-altoim, altoite le aduceam din Grecia, din Bosnia. Acuma, de vreo cinci ani, am început să le-altoim noi acasă, ieșim un pic mai ieftin. Nu se mai îmbolnăvesc când sunt altoite, rezistă mai bine și la secetă”, spune Iulică.
În Dăbuleni, care e oraș, și în Călărași, care a aproape lipit de el, întâlnești foarte puțini oameni pe străzi. Depopulare? Nici vorbă. Toți sunt pe câmpuri sau în solarii. Sau fac aprovizionarea. În magazinele specializate, aflate la tot pasul pe aici, găsești tot ce ai sau vei avea nevoie, chiar dacă nu știi încă, pentru a pune pământul la treabă: țevi și coturi de țevi, furtunuri, racorduri, pentru sistemele de irigații, semințe, răsaduri, puieți, butași, fertilizatori, pânzeturi, folii, stropitori, fungicide, erbicide, insecticide.
„Hai să-ncercăm și noi, cu câte ceva, să nu mai plecăm!”
Periodic, unul dintre soții Pîrvu pleca la muncă sezonieră, în fermele din străinătate și se întorcea cu bani pentru investiții în ferma familiei.
La începutul anilor 2000, Elena s-a numărat printre „căpșunarii” români care traversau continentul până pe câmpurile din Andaluzia, „unde au solul nisipos, cum e la noi”. Solul nisipos ține mai bine căldura și procesul de coacere se desfășoară mai repede. Culegând căpșuni în Spania, Elena a tras cu ochiul la tehnica de cultivare și la materialele folosite. A „furat” meserie și a adus-o acasă.
„De când au fost femeile prin afară și au văzut că se pun căpșuni, și se fac bani, și este bine, ce-am zis? Hai să-ncercăm și noi, cu câte ceva, să nu mai plecăm, să rămânem în țara noastră, să nu plecăm în afară!”, povestește Iulică. Nu doar el și soția lui au gândit așa, a fost o mișcare colectivă, bruscă și misterioasă, precum curentul care ghidează bancurile de pești spre ape mai bune. Moda căpșunilor a cuprins, de câțiva ani, zona Dăbuleni. Familia Pîrvu are deja două hectare cultivate și plănuiește să mai planteze și altele.
„În lădițe, în caserole, în ce vor ei”
Secretul succesului în horticultură rămâne omul. La pepeni sau la căpșuni, munca manuală e greu, dacă nu imposibil de înlocuit, pentru multe operațiuni. În salopete și papuci de cauciuc, Iulică și Elena ne arată bătăturile și crăpăturile din palme, ca pe niște sigilii nobiliare.
„Din ce în ce ne lăsăm de lubenițe. Încă avem puse și lubenițe, dar căpșunile merg mai bine, de asta ne-am extins”, afirmă Iulică. Îi place să stea în câmp, dar nu-i place să meargă la piață cu dubița lui albă și să ducă „o viață de boschetar”, dormind lângă tarabă, ca să vândă cinci tone de pepeni la kilogram. „Am un prieten care asta face, două, trei luni, el nu duce o viață de om. Îi vinde, până la urmă, până în septembrie, dar apoi o ia de la capăt”.
Elena îi dă dreptate soțului: „Noi n-ar trebui să stăm la piață, că e altă treabă. Noi știm munca din câmp, asta e treaba noastră”. E drept, admite ea, că pepenii rezistă mai mult decât căpșunile, după cules. Dar pentru căpșuni, intermediarii vin și iau marfa din câmp. „În lădițe, în caserole, în ce vor ei, cum e comanda, noi le culegem și le punem, iar ei o iau și o duc la un depozit, lângă Craiova. Nu mai avem noi grijă mai departe”.
Clery și Aprica, sub pânza Agril
Când s-au apucat de plantat căpșuni, Elena și Iulică au adus stolonii, micile „răsaduri”, din Grecia. Acum îi aduc din Oradea și Timișoara. Au plantat soiul Clery, foarte timpuriu și arătos, apoi au pus Aprica, soi italian, un pic mai târziu, dar cu fructe mari.
„Punem stolonii în septembrie. În martie se face curățenia. Îi pigulim de iarbă, îi udăm, punem folie pe brazde, îi acoperim cu pânză, să nu înghețe. În martie se face curățenia”, explică femeia. Pânza care acoperă plantația se cheamă Agril și costă între 10 – 20 de euro metrul pătrat. Când Elena și Iulică o ridică, se văd rânduri-rânduri de căpșuni cu frunze zburlite și flori albe, cuminți ca niște copii sub pătură.
Pericolul de vreme rea a trecut, pânza va fi dată la o parte și primele căpșuni vor da curând în pârg. „Anul trecut am ieșit la începutul lui mai, anul ăsta, dacă e ceva mai cald, o să ieșim cu ele la sfârșitul lui aprilie”, prezice Elena. Sătenii din zonă care au plantat căpșunile în solarii sunt deja cu ele pe piață.
Cel mai bun preț obținut anul trecut a fost când soții Pîrvu s-au aventurat până în Piața Pucheni, din București: 20 de lei. „Apoi au scăzut la 18 lei și le-am dat toate cu 18, ca să nu stăm acolo. Nu stăm să ne calculăm profitul, îi luăm bani și-i investim, să avem ce ne trebuie anul următor. Este și profit, că dacă nu era, cred că nu mai rămâneam pe aici, plecam în afară”, afirmă Iulică.
Cheltuielile includ Agril-ul, irigațiile, îngrășămintele, stolonii și mâna de lucru la recoltat. Apa e la cinci metri adâncime, un puț, o pompă și o rețea de furtunașe rezolvă neajunsul secetei tradiționale din regiune. Zona Dăbuleni e supranumită Sahara României, din pricina dunelor care se formează în perioadele de uscăciune. Dar, spre deosebire de Sahara și de o bună parte din Spania, sursele de apă sunt aici la îndemână.
„Găsim lume la cules”
Când căpșunile încep să se coacă, pe lângă ele, bursuci, iepuri și ciori dau târcoale aeriene și terestre. Pentru a-i ține la distanță, soții Pîrvu au investit în garduri electrice. Păsările sunt îndepărtate cu un sistem improvizat de cutii de bere și tigăi. „Și trebuie să stăm de pază, ziua, că nu se sperie de nimic. Nici de aparatul ăla, care scoate zgomote ca de împușcături. Păzim de animale, că pe la noi nu se mai fură, îți lași uneltele în câmp, acolo le găsești”, povestește Iulică.
La cules, soții Pîrvu se bazează pe muncitori din zonă: „Mai mult femei vin. Am plătit 50 de lei pe zi, cu apă, cu mâncare, țigări, energizante, tot ce vor, cred că ies cam tot acolo ca la fermele din afară. Iar la noi au pauză la discreție, le luăm încetinel, să culegem tot, de la o margine la alta. Găsim lume la cules căpșuni, poate la alte munci nu se găsește”.
Foștii „căpșunari” angajează acum „căpșunarii” lor. E un triumf, dar și un fel de târzie răzbunare, pentru care societatea noastră a plătit un preț inutil și dureros. Se întoarce oare roata microbuzelor pline cu sezonieri, care-și lasă în urmă familiile, cu lunile, ca să trudească pământuri străine?
Investitorul cu tatuajul lui
Alexandru Nuță are 25 de ani și de la 16 ani a muncit la ferme din afară. A strâns bani și i-a investit în 40 de ari (4.000 de metri pătrați) de plantație de căpșuni. „Țăran sau nu, îmi place să am bani, să fiu pe banii mei, nu pe banii părinților. Acum sunt investitor”, susține el, spre amuzamentul surorii sale, Ștefania.
Din Occident, pe lângă câteva mii de euro, Alex s-a întors și cu un tatuaj sub formă de cusături pe brațul drept. „Treptat, o să umplu spațiu dintre cusături cu povestea mea. Probabil e singurul tatuaj de acest fel din România”, se mândrește el.
De plantație, care e aproape de satul Călărași, Alexandru se ocupă împreună cu familia. „Părinții mei pun și lubenițe, dar căpșunile sunt mai bănoase, deși e muncă mai multă la ele. În primul an, producția e de sută la sută. Acum sunt la al doilea an și o să scadă producția, la 80 la sută. Am băgat 20.000 de lei anul trecut și am vândut de 70.000 de lei căpșuni”, adaugă tânărul. Din ce-a văzut la fermele din Italia, cel mai mult l-a interesat agricultura fără sol – hidroponică, pe etaje. „Suntem departe să avem așa ceva aici, dar, deocamdată, nu avem nevoie. Că e pământul ăsta bun și căpșunile noastre se fac dulci, ca și lubenițele”.
Recolta e preluată, la fel ca în cazul familiei Pîrvu, de distribuitori care deja și-au fidelizat producătorii din zona Dăbuleni. Anul trecut, Alexandru a vândut căpșunile cu 15 lei kilogramul, apoi a scăzut la 8 lei. Anul ăsta, speră la prețuri mai mari, „că e inflație și am auzit că deja sunt 22 de lei, 23 de lei căpșunile în magazine”.
„Căpșuna să aibă gust”
La supermarketuri, nu visează nici el, nici Elena și Iulică. E prea devreme să discute despre o cooperativă, să pună producția la un loc și să vândă căpșunile împreună. „Dar asta se va face, să ne fie mai ușor. Trebuie doar să fim mai mulți care cultivă”, comentează Iulică.
Să ieși primul pe piață e important, dar nu e singura miză a producătorilor din zona Dăbuleni. Trăim într-o lume de simulacre și simulări, cum observa un scriitor francez mai cusurgiu. Iar observația asta se aplică, inevitabil, și la ce mâncăm.
În era postindustrială, „aroma naturală de căpșuni” e peste tot în marfa de pe rafturi, mai puțin în căpșuni. Căpșunile au același gust ca bananele, care au același gust ca pepenii, merele și cireșele, care au același gust ca roșiile, ceapa și castraveții, care au același gust ca hârtia de ambalaj.
Efectul ăsta nefericit al agriculturii intensive e fericirea antreprenorilor ca Alexandru, care se promovează pe TikTok și așteaptă să-și completeze povestea pe brațele muncite din copilărie. „Nu mă tem de concurență, de căpșunile ieftine aduse din Turcia sau din alte părți. Nu, nu, nu! Pentru că n-o să fie la fel de dulci. Ale noastre sunt mai dulci. Și lumea știe. Și o să prefere să dea poate un ban în plus și să aibă căpșuna mai mult gust. Decât să le ia fără gust, doar de frumusețe!”.
„Unii clienți vor să le ia de verzi, să se coacă în dubă”, râde Iulică. „Le-am zis că nu se coc în dubă, dar n-au înțeles. Dacă au vrut verzi, verzi le-am dat. Mie îmi convine că nu mă duc eu cu ele la piață, pot să îmi văd de cules”.
În ciuda oboselii și a durerilor de spate, e mulțumit că nici el, nici Elena nu mai trebuie să plece la muncă în fermele altora. Se pare că avem și noi Andaluzia noastră.
GHEORGHE31 05.04.2024, 12:04
super de abiea asteptam sa mincam capsiuni de la Dabuleni.SUCCES!
LADYDYDY 05.04.2024, 12:17
Este de apreciat inițiativa acestor oameni de a lucra pământul nostru românesc, nu al străinilor ? din păcate eu sunt alergică la căpșuni și mă întristează că iau locul pepenilor de Dăbuleni, pe care îi ador ❤️
XShadowX 05.04.2024, 12:43
vom manca capsuni de la Dabuleni :) , foarte tare
1Gin 05.04.2024, 13:14
Solarii și căpșuni? Mai încercați!
Marica13 05.04.2024, 14:36
Foarte bine...vor acasa....oameni muncitori