VIDEO. Cele nouă vieţi ale veteranului din zonele de conflict. Povestea militarului român care a luptat din Angola până în Afganistan
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În decursul a 20 de ani, Florea Sas a luptat de cel puţin nouă ori în afara ţării. Prima oară în 1996, în Angola, când, spune el, era un puşti de doar 23 de ani care ,,voia să cucerească vestul, neavând idee ce înseamnă el". S-a transformat ulterior în soldatul matur şi disciplinat, care a luat parte la misiuni în locuri precum Irak şi Afganistan. Trăgând un arc peste timp, tânărul din urmă cu 20 de ani este acum subofiţerul de comandă al Statului Major al Apărării, adică podul de legătură între soldatul de rând şi şeful Armatei.
A câta oară într-o zonă de conflict?
Le-am pierdut numărul, cred. Dar, oricum, nouă misiuni plus alte activităţi de mai scurtă durată.
Cum v-au marcat cele nouă misiuni?
Cu siguranţă mi-au adus un plus, şi omului, dar şi militarului. Una este să înveţi despre, să te antrenezi, în condiţii aproximative în poligoanele de instrucţie din ţară şi alta este să trăieşti ceea ce ai învăţat. Diferenţa este majoră, iar plusul de valoare adăugată este evident.
Aş vrea să ne vorbiţi puţin despre oamenii care nu sunt ofiţeri, adică cei care merg în teren şi îşi riscă viaţa în fiecare zi. Cum s-a schimbat de-a lungul anului discrepenţa între ofiţeri şi celelalte categorii?
Nu putem vorbi despre discrepanţe. Suntem categorii distincte, cu roluri şi misiuni specifice. Rolul ofiţerului, la modul general vorbind, este acela de a face politici, strategii, viziune, iar rolul maiştrilor militari şi al subofiţerilor este acela de a pune în practică misiunea şi intenţia ofiţerului. Cu alte cuvinte, noi suntem multiplicatorii forţei, intenţiei comandanţilor noştri, iar ceilalţi, executanţii, sunt soldaţii şi gradaţii profesionişti, cei care dau viaţă misiunilor. Ei sunt cei care, zi de zi, ceas de ceas, îndeplinesc misiunile.
V-am întrebat asta pentru că ne doream să ştim cum schimbă o misiune într-un teatru de război un subofiţer, de exemplu.
Aici este botezul focului. Există discuţii despre foc la modul teoretic, înveţi despre el, aici îl trăieşti pur şi simplu. Iar experienţe de aici, interacţiunea cu mediul, cu populaţia locală, cu forţele de securitate din zonă, dar şi cu partenerii înseamnă cu totul şi cu totul altceva faţă de cele simulate în ţară. La modul ăsta. Experienţa este una cât se poate de reală, de practică. Mai mult decât atât, experimentată de maniera asta, îţi rămâne pentru totdeauna în minte.
Pe dumneavoastră personal cum v-a schimbat prima misiune şi ce sentiment aţi avut?
Prima misiune a fost în 1996. Recunosc, eram diletant. Plecam să cuceresc vestul, neavând idee despre ceea ce înseamnă el. Dacă la începutul ei eram tânărul de 23 de ani cu capul în nori, după cele şase luni de misiune acolo, percepţia mea asupra celor care mă înconjurau, a universului în care m-am învârtit, s-a schimbat cu siguranţă. Am devenit mult mai pragmatic.
Mai precaut?
Şi mai precaut. Făcând o întoarcere în timp, dacă aş relua aceeaşi misiune cu ceea ce sunt astăzi, sunt paşi pe care i-aş sări, tocmai din aceste considerente de securitate. Elanul, avântul tânărului de 23 de ani se modifică în timp, iar experienţa te cizelează.
Cum s-a schimbat activitatea în teatrele de operaţii în general, în opinia dumneavoastră?
Mult în bine. Să începem cu ceea ce contează pentru militarul de la baza ierarhiei militare. Cei trei M, cum spun colegii noştri americani: money (bani), meal (masă), mail (corespondenţă). Cu siguranţă s-au schimbat. Sunt factorii de motivare în ceea ce înseamnă planificarea unei operaţii. Dacă discutăm despre salarizare, şi ea este una diferită. Atât aici, cât şi în ţară. Dacă vorbim despre legătura socială, condiţiile nici măcar nu suportă comparaţie. La momentul respectiv, legătura cu cei de acasă se făcea din când în când, printr-o staţie radio sau prin scrisori. Cu scrisorile era foarte complicat. Scriai şi trimiteai prin poşta naţională a statului respectiv şi asteptai o săptămână, două, trei până primeai un răspuns. Acum, militarii sunt la un click distanţă de cei de acasă şi contează enorm pentru moralul lor.
Utilă în dezvoltarea militarilor este şi interacţiunea cu partenerii străini.
Absolut. Aici ai posibilitatea cât se poate de practică de a-ţi exersa limba engleză, de exemplu.
Dacă ar fi să alegeţi două experienţe din cele nouă misiuni ale dumneavoastră, care au fost acelea şi cum şi-au pus amprenta.
Pot povesti despre fiecare, desigur. Să zicem prima misiune, pentru că era totul nou pentru mine. Locul: Angola, dincolo de Ecuator. Africa, cu tot ceea ce presupune ea, floră, faună, climă, dar şi partea de specific militar, contextul politic şi militar de la acea vreme a fost extraordinar. Aş mai zăbovi puţin pe misiunea din provincia Zabul, 2010-2011. A fost cât se poate de complexă, provocatoare. Acolo am pierdut şi colegi, din păcate.
Aţi fost vreodată în contact direct cu inamicul?
Da.
Care este senzaţia?
În acel moment, timpul se dilată. Culmea ironiei, deşi totul se derulează rapid, timpul se dilată şi pare că am tot timpul la dispoziţie pentru a face ceea ce am învăţat. Pentru fiecare pas am avut suficient timp la dispoziţie să mă orientez, să mă evaluez.
A fost panică vreodată?
Nu. Niciodată. Dimpotrivă. Aceste este avantajul instrucţiei în ţară, făcută cât mai aproape de realitatea locului în care vei executa misiunea. Îţi dezvolţi automatisme care te ajută foarte tare aici. Nu ai timp să gândeşti, doar reacţionezi.
Pentru că acum aveţi altă funcţie, sunteţi subofiţer de comandă, vreau să vă întreb cu ce probleme vin miliarii la dumneavoastră? Sunt deschişi faţă de dumneavoastră?
Unul din rolurile subofiţerului de comandă este tocmai acesta. Pentru că a plecat din rândul lor şi a parcurs, an de an, paşii din cariera militară. Până la nivelul acesta, oamenii te percep altfel. Rolul meu, printre alte, acesta este. Dintr-un punct de vedere, şeful Statului Major al Apărării este prezent în rândul militarilor de la baza ierarhiei prin mine, înapoi duc realitatea pe masa şefului meu, aşa cum este aici, scurtând din partea de birocraţie. Este un avantaj pentru toată lumea că sunt aici.
Cum îi simţiţi pe tinerii militari de aici?
Foarte bună întrebarea. Chiar ziua trecută m-am întâlnit cu unul dintre ei, care are 23 ani. A fost extraordinar. Pur şi simplu m-am întors în timp şi m-am văzut pe mine în 1996, la prima misiune. Am fost curios să văd ce simte şi, ascultându-l pe el despre ceea ce trăieşte, m-am văzut pe mine acum 23 de ani. Pentru mine s-a închis cercul şi asta este cea mai bună imagine pentru ceea ce înseamnă soldat şi gradat profesional în armata României. Asta este normalitatea, de acolo se pleacă şi aici se închide cercul. Asta este evoluţia normală şi sănătoasă într-un sistem militar.
Citește și:
Cinci lucruri pe care nu le știai despre Uniunea Europeană
