Cum sunt evaluați elevii în Elveția și de ce nota 10 este o raritate. Profesoară româncă: „Fiecare greșeală înseamnă puncte pierdute, iar notele nu se rotunjesc”

„Eu am visat să devin profesoară. Asta mi-e menirea”

Simona Ciobanu a ajuns în Elveția în anul 1999. Pe atunci avea doar 23 de ani și tocmai terminase Facultatea de Chimie din București. „Am aplicat pentru o bursă de doctorat la Universitatea din Fribourg, iar apoi, după cei patru ani de studiu, m-am mutat la Basel, la spitalul cantonal, unde am lucrat în cercetare”, ne-a mărturisit profesoara. „Pe atunci studiam tratamente anticancer, iar viața mea, multă vreme, a însemnat să stau doar în laborator. Dar eu nu-mi doream asta, știam că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să fac o schimbare”.

Simona s-a ținut de cuvânt, a renunțat la postul din spital și a intrat în învățământ, marea ei pasiune. „Mi-am dorit dintotdeauna să predau, să fiu înconjurată de copii. Asta mi-e menirea, să fiu profesoară, asta am vrut să fac decând mă știu“.

Profesoara predă chimie și biologie la Colegiul Saint-Michel din Fribourg. „Nu aveam mari speranțe că voi fi acceptată la acest colegiu pentru că interviul mi s-a părut dificil. A fost, de fapt, un adevărat dezastru – am și plâns după ce am ieșit din sală. Vă dați seama ce surpriză a fost când, după o vreme, m-au sunat să mă întrebe dacă mai vreau să vin. De fapt, mă descurcasem chiar foarte bine, dar eu sunt o perfecționistă, iar emoțiile m-au făcut să mă subestimez”.

De atunci au trecut 23 de ani, timp în care Simona s-a obișnuit cu sistemul, cu modul de predare și de evaluare impus, cu elevii, cu colegii de cancelarie, cu mediul. „Dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot meseria asta aș alege-o”.

În școlile din Elveția, nota 6 este excepția, nu regula

În Elveția, ne-a explicat profesoara, clasa a IX-a este considerată anul întâi de liceu, clasa a X-a anul doi de liceu, clasa a XI-a corespunde anului trei de liceu, iar clasa a XII-a devine anul patru de liceu. „Elevii intră în anul întâi de liceu la vârsta de 15-16 pentru că au un an în plus de școală elementară. Concret, copiii învață șase ani la școala primară și trei ani la școala secundară, care este corespondentul gimnaziului de la noi. Așa ajung să termine liceul la 19-20 de ani”. 

Șase este nota maximă în sistemul de învățământ elvețian, însă foarte puțini elevi reușesc s-o obțină, explică dascălul. „Însă acest lucru nu este o dovadă a unei pregătiri slabe, ci rezultatul unui sistem de evaluare extrem de riguros, în care fiecare punct și fiecare zecime contează”. 

În Elveția, elevii sunt notați de la 1 la 6, iar promovarea oricărui test sau examen începe de la nota 4. „Pentru că diferența dintre nota minimă de promovare și nota maximă este mică, fiecare zecime în plus este pe cât de importantă, pe atât de greu obținut. Anul acesta, de exemplu, la examenul de Bacalaureat, cea mai mare notă pe care am acordat-o la chimie a fost 5. Și am avut doar trei note de 5. Dar asta nu înseamnă că elevii nu au fost bine pregătiți, ci că sistemul de evaluare este diferit față de cel din România”.

Inclusiv data de începere a anului școlar diferă. În Elveția elevii se întorc în bănci, după vacanța mare, la sfârșitul lui august și au două semestre. Cât despre note, pe parcursul întregului an școlar copiii primesc cel puțin dublul numărului de ore pe care îl au pe săptămână la fiecare disciplină. „De exemplu, dacă la chimie au două ore, ei vor primi cel puțin patru note pe an. Tot anual și nu semestrial se încheie și mediile”.

„Fiecare greșeală costă. Notele nu se rotunjesc”

Evaluarea elevilor la clasă se face după pe bareme foarte detaliate, iar fiecare exercițiu are punctaje precise. Orice eroare, chiar și una aparent minoră, se reflectă în nota finală. „Majoritatea testelor, în jur de patru la număr, sunt scrise, însă pot fi date și evaluări orale sau laboratoare. Însă scrisul este baza, acolo vezi dacă elevul a învățat cu adevărat sau nu”.

Simona Ciobanu ne-a mărturisit că este un dascăl sever, dar corect. „Eu încerc să elimin orice neclaritate privind modul de evaluare încă de la începutul anului școlar. Le explic elevilor foarte clar cum funcționează cursul meu, ce aștept de la ei, cum vor fi evaluați, câte lucrări vor avea și după ce criterii vor fi notați. Ei trebuie să știe exact regulile jocului încă din prima zi. Eu merg pe ideea că transparența reduce conflictele și creează un climat de încredere între profesor și elev”.

Autonomia profesorilor vine la pachet cu o mare responsabilitate

Spre deosebire de profesorii din România, cei din Elveția au o foarte mare libertate în organizarea activității didactice. „Există programa pe care trebuie să o parcurgem, dar modul în care o predăm este alegerea fiecăruia dintre noi. Putem folosi materialele pe care le considerăm cele mai potrivite și, mai mult, ne putem crea propriile suporturi de curs.”

Simona Ciobanu ne-a mărturisit că nici ea nu folosește un manual școlar clasic, așa cum există, de exemplu, în România. „Toate cursurile sunt realizate de mine, fișele de lucru, la fel și laboratoarele și toate materialele pe care le primesc elevii.”

Această autonomie vine însă și cu o responsabilitate sporită. „Dacă elevii nu învață sau dacă rezultatele nu sunt bune, profesorul nu poate spune că manualul a fost prost sau că programa nu l-a ajutat. Responsabilitatea este, în mare măsură, a profesorului. Iar profesorul chiar își asumă această responsabilitate”.

De ce se dă atât de greu nota 10? „Pentru că există un barem, iar eu trebuie să-l respect”

În cazul unui examen scris, profesorul concepe subiectele, dar și baremul de corectare, continuă Simona. În școlile din Elveția nu există lucrare de control fără un barem clar, strict. Aici nu se dau note din burtă sau pe ochi frumoși. Aici orice greșeală, oricât de mică, se depunctează.  „Dacă un elev greșește un calcul, uită o unitate de măsură sau face o mică eroare, pierde punctajul corespunzător. Nu îi scad toate punctele pentru acel exercițiu, scad exact cât prevede baremul.”

Aceste puncte pierdute, sutimi sau zecimi, fac nota maximă foarte greu de obținut. „Dacă evaluarea este notată cu 20 de puncte și elevul pierde un punct sau un punct și jumătate, nota finală poate ajunge la 5,8, probabil echivalentul notei 9 din România. În sistemul nostru nu există rotunjire automată. Motivul este cât se poate de simplu: scala de notare fiind doar între 4 – nota minimă de trecere – și 6 – nota maximă -, o diferență de două zecimi devine extrem de importantă.”

Profesorul poate interveni însă în anumite situații și poate rotunji nota, dar acest lucru se întâmplă foarte rar. „Uneori, mă doare sufletul pentru că știu că un elev este foarte bun și a muncit enorm, dar regulile sunt aceleași pentru toți. Pe de altă parte, dacă un elev a muncit constant tot anul și obține 5,94, iar performanța lui justifică acest lucru, pot decide să îi acord nota 6. Anul acesta am făcut acest lucru doar de două ori.”

Experiența de 23 de ani la catedră a convins-o pe Simona că rigoarea evaluării reprezintă unul dintre punctele forțe ale sistemului elvețian. „Predau de 23 de ani și, în tot acest timp, am acordat note de 6, însă foarte rar. Rigoarea evaluării este una dintre caracteristicile sistemului elvețian și cred că tocmai această consecvență îi oferă credibilitate”.

În sistemul de notare elvețian, evaluările scrise au cea mai mare pondere

Deși elevii desfășoară numeroase activități practice în laborator, acestea nu cântăresc decisiv în nota finală. „Pe lângă evaluările scrise, organizez laboratoare, evaluări practice și proiecte care presupun experimente și prezentări. Totuși, consider că ponderea evaluărilor scrise trebuie să fie mai mare decât cea a activităților practice”.

Explicația este una pragmatică. „În laborator elevii sunt foarte bine ghidați și repetă frecvent aceleași proceduri. Dacă aș acorda prea multă importanță laboratoarelor, notele finale ar fi artificial mai mari și nu ar reflecta cu adevărat nivelul de înțelegere al elevului.”

Profesoara spune că propria experiență profesională a influențat această abordare. „Când am ajuns în Elveția aveam foarte multe cunoștințe teoretice, dar mai puțină experiență practică de laborator decât colegii mei elvețieni, pentru că în România nu făcusem atât de multe experimente. Totuși, teoria solidă m-a ajutat să recuperez foarte repede partea practică”. În opinia sa, deprinderile de laborator pot fi învățate într-un timp relativ scurt, însă lipsa fundamentelor teoretice este mult mai greu de compensat.

În Elveția, anul școlar începe la sfârșitul lui august și este împărțit în două semestre

Organizarea anului școlar diferă și ea față de România. Mai exact, anul școlar începe la sfârșitul lunii august și este împărțit în două semestre, însă mediile nu se încheie semestrial, ci doar la finalul anului școlar.

Numărul minim de note este stabilit în funcție de numărul de ore alocate fiecărei discipline. La o materie cu două ore pe săptămână sunt necesare cel puțin patru evaluări pe parcursul anului, însă Simona Ciobanu spune că preferă să își evalueze elevii mai frecvent. „La chimie eu nu mă limitez niciodată la minimul prevăzut. În general, elevii primesc aproximativ șase note anual”.

Un alt element specific sistemului elvețian este flexibilitatea curriculumului. Chimia, de exemplu, o este disciplină obligatorie doar în primii doi ani de liceu. În ultimii doi ani devine opțională și este aleasă doar de elevii care doresc pe viitor să continue studiul acestei materii, poate chiar în facultate. Cu toate acestea, media obținută în primii doi ani rămâne relevantă și este luată în calcul la examenul de Bacalaureat.

În ultimii ani de liceu, elevii își pot personaliza traseul educațional alegând discipline complementare în funcție de interesele lor. „Începând din clasa a XI-a, unii aleg științe politice, alții informatică, psihologie, istoria medicinei, biologie sau chiar egiptologie. Mi se pare foarte important că un adolescent poate aprofunda ceea ce îl pasionează înainte de a ajunge la universitate”, ne-a mai spus profesoara.

Respectul și consecvența, mai importante decât autoritatea. „Exigența nu înseamnă să cauți greșelile elevului, ci să-i ceri să gândească”

În relația cu elevii, Simona Ciobanu mizează pe reguli clare și pe corectitudine, nu pe autoritate impusă prin sancțiuni. „Nu cred în autoritatea impusă prin frică. Cred foarte mult în reguli clare și în consecvență. Elevii trebuie să știe din prima zi ce așteptări am, cum vor fi evaluați și care sunt regulile cursului”.

Profesoara consideră că exigența nu înseamnă severitate gratuită, ci standarde ridicate și evaluare corectă. „Exigența nu înseamnă să cauți greșelile elevului. Înseamnă să îi ceri să gândească, să argumenteze și să înțeleagă. Nu mă interesează memorarea mecanică. Vreau să văd dacă elevul a înțeles fenomenul chimic și dacă poate explica ceea ce face”.

După mai bine de două decenii petrecute la catedră, Simona Ciobanu spune că cea mai importantă lecție pe care a învățat-o este rolul profesorului, un rol care depășește predarea unei discipline. „Profesorul nu transmite doar informații. Transmite încredere. Transmite curiozitate. Transmite pasiune. Dacă elevii simt că profesorului îi place ceea ce face, atunci și ei încep să privească materia cu alți ochi. Chimia, de exemplu, nu este doar o colecție de formule. Este o modalitate de a înțelege lumea. Iar dacă reușești să le transmiți elevilor această idee, atunci ai câștigat cea mai importantă bătălie”, ne-a mai mărturisit dascălul.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE