Scrisoarea manifest a unei mame întoarse în România, care desființează sistemul educațional: „Nu copilul e leneș, creierul lui e obosit!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Alexandra-Natalia Irimia este mama unui copil căruia școala românească, susține dânsa pe șleau, îi pune piedici în dezvoltare. Ne-a trimis o scrisoare-manifest în care concentrează toate nădufurile unui părinte care simte cum visurile pot fi ciuntite de obtuzitate, nepăsare și incompetență. Parcurge-o, cu siguranță vei găsi în ea neajunsuri care te privesc.
Cuprins:
- Școala te vrea prost. Nu. De fapt, sistemul te vrea prost.
- Copiii care au potențial se pot pierde în sistem pentru că nu mai au când și cum să se dezvolte.
- Greu la deal cu boii mici în țara asta.
- Educația nu ar trebui să fie un concurs de uniformizare
- „Te-am văzut. Hai să vedem cât de departe poți ajunge.”
Școala te vrea prost. Nu. De fapt, sistemul te vrea prost.
De ce? Păi cum se face că, într-o țară în care multe dintre școli au fost construite pe vremea lui Ceaușescu, într-o perioadă în care statul împingea familiile să aibă cât mai mulți copii, astăzi, când România are natalitatea pe care o are, când sunt familii cu un singur copil și tot mai multe fără copii, nu mai avem loc pentru copii în școli?
Școli „renovate”, reabilitate, modernizate, inaugurate cu panglici și fotografii, dar fără suficiente săli de clasă. Iar soluția genială a sistemului este să împartă copiii în schimburi și să-i trimită la școală la 11, la 12 sau la 13.
Școala este obligatorie și gratuită. Aceeași pentru toți. Greșit!
Depinde la ce școală ai aspirații să-ți duci copilul. Pentru că, în lumea reală, scoți bani din buzunar pentru rechizite, auxiliare, diverse „necesități” ale clasei și câte și mai câte. Iar uneori apare și minunatul sistem al „deschiderii de uși”: cine cunoaște pe cine, cine poate vorbi cu cine, cine poate rezolva. Și atunci copilul cu adevărat capabil, copilul bun, curios, cu acea sclipire pe care o vezi de la o poștă, riscă să rămână pe dinafară, în timp ce altul are locul asigurat pentru că părinții lui au știut unde să bată și, mai ales, cum să deschidă ușa. Că doar na… copilul nostru, chiar și atunci când este perfect mediocru, este întotdeauna cel mai bun, cel mai deștept și cel mai talentat.
Și mai există o realitate despre care vorbim mai încet. Cunosc educatori, învățători și profesori care au ajuns la vârsta pensionării și continuă să ocupe posturi în sistem. Sigur că au experiență, sigur că au CV, dar acel CV există și pentru că, la un moment dat, cineva le-a făcut și lor loc să intre în sistem, să muncească, să greșească, să învețe și să construiască acel parcurs profesional.
Astăzi sunt tineri care stau pe margine și așteaptă ani întregi o șansă, în timp ce alții nu vor să lase catedra nici după ce și-au încheiat cariera.
Și atunci mă întreb: dacă tot e bal mascat, de ce nu facem școlile particulare, cu plată, și câteva școli în sistemul național? Măcar să fie „șpaga” pe față și să se poată plăti în rate!
Numai că aici apare o problemă: într-o școală privată serioasă, părintele știe de la început cât plătește și pentru ce plătește. Profesorii trebuie să performeze, conducerea răspunde în fața părinților, există reguli, iar faptul că ai plătit taxa nu înseamnă automat că odrasla poate face orice dorește. Copilul are obligația să învețe și să respecte regulamentul școlii, regulament cunoscut și asumat de familie.
Dar să revenim la una dintre cele mai mari absurdități: școala de după-amiază.
Cum și, mai ales, cu ce tupeu trimiți un copil la școală la ora 11, 12 sau 13 și apoi pretinzi performanță de la el?
Până atunci ce face? Se trezește. Mănâncă. Așteaptă. Poate își face temele. Poate citește. Poate își belește ochii într-un gadget. Apoi, când jumătate din zi a trecut, îl așezi într-o bancă și începi să-i torni matematică, română, istorie, geografie, limbi străine și științe în cap, eventual până spre seară. Iar după aceea ne mirăm că nu mai poate!
Nu copilul este „leneș”, creierul lui este obosit. Atenția nu este infinită, iar capacitatea de concentrare și învățare variază pe parcursul zilei. Dar noi am construit un sistem în care programul copilului este dictat nu de ceea ce îl ajută să învețe mai bine, ci de câte săli avem disponibile.
Copiii care au potențial se pot pierde în sistem pentru că nu mai au când și cum să se dezvolte.
Și voi spune și lucrul acela pe care nu ne place deloc să-l spunem cu voce tare: nu, nu toți copiii sunt excepționali.
Este un adevăr incomod, dar este un adevăr. Cum nici noi, adulții, nu suntem toți Mozart, Einstein, Freud, Musk sau Ōsumi. Oamenii au capacități diferite, talente diferite, ritmuri diferite și vor ajunge în locuri diferite. Au existat, există și vor exista diferențe între oameni și între rolurile pe care aceștia le ocupă în societate.
Rolul școlii nu ar trebui să fie să pretindă că toți sunt identici, rolul ei ar trebui să fie să nu-l piardă pe niciunul. Să-l ajute pe copilul care rămâne în urmă să recupereze și să-i dea copilului care poate mai mult spațiul să zboare.
Dar pentru asta trebuie să vrem să schimbăm ceva.
Pentru că noi suntem extraordinari la revoluții între două cafele. Ne plângem pe Facebook, pe la colțuri, în grupurile de părinți și pe la câte-o întâlnire. Suntem revoltați până în momentul în care cineva chiar se ridică și spune: „Bun. Hai să facem ceva.”
Atunci se întâmplă minunea românească: îi dăm în cap!
„Lasă, mamă, că așa a fost dintotdeauna.”
„Ce vrei tu să schimbi?”
„Nu te pune cu sistemul.”
„Lasă copilul în pace.”
„Te crezi mai deșteaptă?”
Greu la deal cu boii mici în țara asta.
Și totuși, noi, noi cei care privim lucrurile așa cum sunt, nu cum ni se spune că ar trebui să le vedem, putem schimba ceva. Dar numai dacă ne trezim!
Și nu, nu le fur căciula cadrelor didactice. Dimpotrivă.
Există profesori, învățători și educatori care merită nu doar un salariu decent, ci unul fabulos. Oameni care intră zilnic într-o clasă cu peste douăzeci de copii, adică peste douăzeci de caractere, douăzeci de povești, douăzeci de stări, douăzeci de familii și douăzeci de feluri diferite de a înțelege lumea. Niciun copil nu se trezește la fel de bine dispus în fiecare dimineață, niciunul nu învață în același ritm, iar profesorul trebuie să ajungă cumva la fiecare.
Sunt cadre didactice care reușesc, care îi învață carte, îi învață respect. Care le vorbesc despre viață, văd copilul dincolo de catalog și de notă. Cadre didactice care descoperă o sclipire și, în loc s-o stingă, pun lemne pe foc.
Pe oamenii aceștia îi respect. Tocmai de aceea mă revolt.
Pentru că profesorii aceștia și copiii noștri merită un sistem pe măsura lor, nu unul în care supraviețuiesc în ciuda lui.
Da, eu mă confrunt cu sistemul, pentru că am un copil cu o sclipire.
Un copil care a trecut deja prin mai multe sisteme de învățământ, care a învățat în limbi diferite, în țări diferite, printre copii diferiți, și care s-a adaptat de fiecare dată. Iar acum am senzația că sistemul românesc, în loc să vadă ce poate face cu această sclipire, încearcă încet-încet să o îngroape sub program, birocrație, lipsă de locuri și acel etern „asta este, doamnă”.
Și știu deja întrebarea: „Atunci de ce nu pleci?” Mi s-a și spus: „Pleacă!” Păi unde? Ca abia m-am întors. Și, mai ales, de ce?
Nu este și dreptul meu să trăiesc în țara mea? Nu este dreptul copilului meu să crească în țara căreia îi aparține? De când soluția pentru lucrurile care nu funcționează în România este ca oamenii care le văd și îndrăznesc să le spună să-și facă bagajele?
Am plecat. Am trăit suficient prin lume încât să știu că iarba nu este perfect verde nicăieri.
Și tocmai de aceea m-am întors. Aici am tras să ne facem cuibul, am vrut să ne așezăm lângă rădăcinile noastre. Aici am construit o casă și, odată cu ea, ideea aceea simplă și aproape banală de acasă.
Da, știu că într-o zi copilul meu probabil va pleca din nou. El însuși visează deja la un liceu bun din Europa și, dacă acolo îl vor duce munca, talentul și ambiția lui, eu voi fi prima care îi va pune aripi.
Dar între a pleca la 14, 15 sau 16 ani pentru o oportunitate pe care ai câștigat-o și a fi împins afară la 11 ani pentru că sistemul în care te-ai întors nu știe ce să facă cu tine este o diferență uriașă.
„Da’ ce sclipire are copilul tău?” Păi are un IQ peste medie și, la unsprezece ani și jumătate, un „portofoliu” pe care mulți copii îl construiesc în ani: rezultate școlare, concursuri, limbi străine, sport, experiențe și adaptarea la sisteme educaționale diferite.
Nu spun asta pentru a-l pune deasupra altor copii. Spun asta pentru că acesta este copilul pe care eu îl am de crescut.
Dacă aș avea un copil care întâmpină dificultăți la învățătură, m-aș bate pentru dreptul lui de a primi ajutor.
Dacă aș avea un copil cu o dizabilitate, m-aș bate pentru dreptul lui la integrare.
Dacă aș avea un copil extraordinar la desen, dar slab la matematică, m-aș bate ca desenul acela să nu fie tratat drept pierdere de vreme doar pentru că nu încape într-un barem.
Iar dacă am un copil cu potențial academic, lingvistic și sportiv, mă voi bate pentru dreptul lui de a fi provocat, stimulat și lăsat să crească. Asta nu este aroganță, este meseria mea de părinte.
Pentru că egalitatea de șanse nu înseamnă să-i obligăm pe toți copiii să meargă cu aceeași viteză. Înseamnă să-i oferim fiecăruia șansa de a ajunge cât de departe îl pot duce propriile lui picioare.
Și aici cred că sistemul nostru face una dintre cele mai mari greșeli: este atât de preocupat să-i înghesuie pe toți în aceeași cutie, încât uită să se uite cine se află înăuntru. Un copil care poate mai mult nu trebuie frânat pentru ca ceilalți să nu se simtă mai puțin. Un copil care poate mai puțin nu trebuie umilit pentru că altul aleargă mai repede.
Educația nu ar trebui să fie un concurs de uniformizare
Ar trebui să fie locul în care descoperim ce poate deveni fiecare copil și îi dăm instrumentele necesare să ajungă acolo.
Și mă enervează teribil această invitație românească la capitulare: „Dacă nu-ți convine, pleacă.” Nu.
Poate că tocmai pentru că nu-mi convine trebuie să rămân și să vorbesc. Poate că dreptul de a aparține unei țări vine și cu dreptul de a-i spune când ceva nu funcționează. Poate că patriotismul nu înseamnă să aplauzi orice numai pentru că poartă tricolorul pe frontispiciu. Uneori înseamnă să te enervezi suficient de tare încât să ceri mai mult de la locul pe care îl numești acasă.
Nu vreau privilegii pentru copilul meu sau să-mi „deschidă” careva o ușă pe sub masă. Vreau ca ușa să existe.
Și vreau să se deschidă pentru copilul care merită să treacă prin ea, indiferent cine îi sunt părinții, pe cine cunosc, ce funcție au sau câți bani au în cont.
Dacă Tudor-Alexandru va ajunge departe, vreau să ajungă pentru că a putut, iar dacă va eșua, vreau să fie pentru că atât a putut, pentru că n-a muncit suficient sau pentru că viața l-a dus pe alt drum.
Dar refuz ca într-o zi să mă uit la el și să mă întreb: „Oare cât de departe ar fi ajuns copilul acesta dacă noi, adulții, nu i-am fi stat în cale?” Asta este lupta mea cu sistemul.
Nu pentru note, nu pentru orgoliul meu sau pentru ca al meu să fie înaintea altuia.
Ci pentru ca, atunci când un copil are o sclipire, școala să nu vină cu o găleată de apă. Ci cu lemne pentru foc!
“Sistemul” și-a făcut școli pentru odrasle în orașele mai importante (restul sunt nesemnificative, vedem infrastructura). Școli bune, colegii cu tradiție, clase speciale, profesori căutați, programe, cluburi, concursuri, centre de excelență, alternative educaționale și posibilitatea reală de a alege.
Dar pentru ceilalți? Pentru cei care au fost o viață nomazi sau nu. Pentru cei care s-au întors acasă. Pentru cei care locuiesc în provincie, într-un oraș mai mic sau mai la țară. Pentru cei care au ales, conștient, o viață simplă, departe de marile orașe, de trafic, betoane și două ore petrecute zilnic în mașină. Pentru copiii lor ce sistem ați făcut?
Pentru că, din câte văd eu, tot sistemul „gratuit și egal pentru toți” funcționează minunat cât timp te-ai născut la codul poștal potrivit. Dacă nu, începe aventura.
Nu ai școala potrivită? Mută-te. Nu ai clasă dimineața? Descurcă-te. Copilul poate mai mult? Meditații. Vrea performanță? Du-l în alt oraș. Vrea un anumit sport, o limbă străină la nivel înalt, un program de excelență? Faceți naveta. Nu vă convine? Plecați!
Și atunci pentru ce mai vorbim despre egalitate de șanse? De când potențialul unui copil se măsoară în kilometri până la București, Cluj, Iași sau Timișoara? De când trebuie să aleg între viața pe care am construit-o și educația copilului meu?
De când trebuie să-mi mut familia într-un oraș mare doar pentru că am avut „ghinionul” să am un copil care poate și vrea mai mult?
Poate că eu vreau să trăiesc la țară, vreau să-mi văd copilul alergând prin iarbă după școală, nu stând blocat în trafic. Poate vreau câini în curte, pomi, liniște și aer sau poate că asta este definiția mea pentru o viață bună.
Și poate că, în secolul XXI, n-ar trebui să aleg între o copilărie frumoasă și o educație bună.
Pentru că un copil inteligent nu se naște numai în Primăverii. Un matematician nu se naște obligatoriu la Cluj. Un viitor cercetător nu trebuie să aibă buletin de Iași.
Un muzician extraordinar se poate naște într-un sat cu două străzi. Un sportiv excepțional poate apărea într-o comună despre care Bucureștiul nici n-a auzit. Iar un copil cu o minte extraordinară se poate naște într-o familie care n-are nici relații, nici bani de mutare, nici posibilitatea de a face o sută de kilometri pe zi pentru o școală. Ce faceți cu copilul acela? Îi spuneți și lui să plece?
Sau îl lăsați să stea cuminte în banca lui, într-o clasă supraaglomerată, la ora două după-amiaza, să termine aceeași fișă pentru a treia oară pentru că restul clasei încă n-a terminat-o pe prima?
Și după zece ani ne întrebăm unde ne sunt elitele. Au plecat! Sau, și mai trist, n-au aflat niciodată că ar fi putut deveni elite.
Asta este partea pe care sistemul pare să refuze să o înțeleagă: nu este suficient să construiești câteva insule de excelență în marile centre universitare și apoi să declari că România oferă educație tuturor.
Un sistem național de educație trebuie să funcționeze și la București, și la Bacău, și într-un orășel de zece mii de oameni, și într-o comună.
Nu identic. Dar cu aceeași posibilitate de a crește.
Nu cer ca fiecare sat să aibă un colegiu național de elită. Cer ceva mult mai simplu: ca locul în care s-a născut sau a ales să trăiască familia unui copil să nu devină plafonul acelui copil.
În 2026 avem internet, platforme educaționale, profesori care pot preda simultan unor copii aflați la sute de kilometri distanță, centre județene, programe naționale și toate instrumentele necesare pentru a identifica un copil care excelează și pentru a-i spune:
„Te-am văzut. Hai să vedem cât de departe poți ajunge.”
Asta ar trebui să facă un sistem. Să caute potențialul. Nu să aștepte ca părintele să-l descopere, să-l finanțeze, să-i găsească profesor, să-i găsească program, să-l ducă cu mașina în alt oraș, să bată la uși și, eventual, când îndrăznește să întrebe de ce toate acestea nu există în sistemul pentru care plătește taxe, să i se răspundă: „Dacă nu vă convine, aveți și privat.”
Nu! Privatul trebuie să fie o alegere. Nu colacul de salvare al părintelui care refuză să-și lase copilul să se piardă.
Pentru că, în secunda în care educația bună devine accesibilă numai celui care își permite să se mute, să facă naveta, să plătească meditații sau să achite o taxă anuală, n-o mai numiți egalitate de șanse. Numiți-o pe numele ei: loteria codului poștal.
Iar un stat care își permite să piardă copii capabili doar pentru că s-au născut la câteva sute de kilometri de „centrul potrivit” nu are o problemă doar cu educația. Are o problemă cu propriul lui viitor.
Și da, am dat și eu telefoane, am întrebat, am vorbit, am încercat să găsesc soluții. Dar nu, nu am relații. Nu dintre acelea care deschid uși.
E și greu să le ai când ai fost nomad aproape o viață. Când ai trăit și ai muncit prin alte țări, când oamenii din cercul tău sunt, în mare parte, exact ca tine: nomazi, expați, oameni care au lucrat prin ONG-uri, organizații internaționale, proiecte și colțuri diferite ale lumii. Oameni pe care îi poți suna poate din Nairobi, Kampala, Bruxelles sau cine știe de unde, dar nu neapărat omul care „cunoaște pe cineva” la școala potrivită din România.
Așa că da, cunosc oameni. Doar că nu cunosc „pe cine trebuie”. Și poate că este mai bine așa.
Pentru că nici nu vreau ca un telefon dat de mine să deschidă pentru copilul meu o ușă care rămâne închisă pentru copilul altcuiva.
Dar anii petrecuți în jurul ONU — și al lumii ONG-urilor m-au învățat ceva mult mai valoros decât să am agenda plină cu numerele potrivite: puterea cuvântului poate fi mai mare decât puterea unui telefon.
Un telefon poate rezolva problema unui om. Cuvântul poate scoate la lumină problema unui sistem. Un telefon poate deschide o ușă pentru copilul meu. Cuvântul poate întreba public de ce ușa aceea nu există pentru toți copiii care merită să treacă prin ea.
Așa că, dacă nu am relații, am voce. Dacă nu am numerele potrivite în agendă, am întrebări. Și dacă nu pot suna „unde trebuie”, pot vorbi suficient de tare despre ceea ce nu funcționează. Pentru că nu vreau o excepție pentru copilul meu.
Vreau un sistem în care copilul meu să nu aibă nevoie de o excepție. Și nici al vostru.
Fiindcă mâine va veni alt părinte cu un copil cu aceeași sclipire, dar poate fără bani, fără posibilitatea de a se muta și fără niciun număr „bun” în telefon. Iar viitorul acelui copil n-ar trebui să depindă niciodată de agenda părinților lui.
Așa că eu nu cer favoruri. Nu cer milă. Nu cer să-mi puneți copilul înaintea altuia. Cer să nu-i stați în cale.
Pentru că o țară care nu știe să-și recunoască, să-și crească și să-și păstreze copiii capabili nu trebuie să se mai întrebe, peste douăzeci de ani, de ce nu are profesori, cercetători, medici, artiști, antreprenori sau oameni care s-o tragă înainte.
Să nu mai întrebe nici de ce au plecat. Și, mai ales, să nu îndrăznească să-i numească „generația care și-a abandonat țara”. Nu ei și-au abandonat țara. Țara i-a abandonat prima.
