Andrei Șerban, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Nu m-am simțit un străin în teatrul american. Mă simt un străin în România”

Călătoria acestui domn fost o lecție despre risc și reziliență. Nu și-a permis vreodată să lase dreptatea și onestitatea deoparte. A apucat-o pe drumul sacrificiului și al nemilei de sine, devenind mai bogat în moduri care depășesc banii. Și în conversația cu noi a sfidat natural convențiile, dovedind că poveștile cu cea mai mare rezonanță încalcă adesea regulile.

Acest boier strașnic al culturii române vorbește deschis despre modurile curioase în care ni se desfășoară firul destinului, uneori împotriva planurilor noastre cel mai bine gândite. Există o poezie incontestabilă în modul în care Maestrul își descrie viața și profesia. El nu doar regizează o piesă; o compune, suprapunând semnificații prin cadru, mișcare și lumină. Fiecare alegere – un costum, un zid ruinat de război, o lumină din spate, o structură asimetrică – șoptește ceva publicului. Este un limbaj dincolo de cuvinte, unul pe care Andrei Șerban îl vorbește fluent. 

Am avut și șansa să simțim, după interviu, natura colaborării dintre regizor și artiști, acea alchimie tacită care se produce pe platou atunci când toată lumea este în sincron. Era chiar scena finală din Lakmé, când echipa a ales să rămână complet tăcută, șoptind doar când era necesar. A fost o înțelegere tacită, o ofrandă adusă artei care se crea.  Scenografia este impecabilă în ceea ce privește autenticitatea de epocă și costumele. Cu toate acestea, chiar și în timp ce modela alături de profesioniști redutabili lumina și umbra pentru unele dintre cele mai impresionante cadre ale scenei noastre, artistul din el nu s-a stins nicio secundă. 

Am structurat textul interviului adăugând intertitluri sugestive, care împart dialogul pe mari teme (copilărie, exil, viziune artistică, filozofie de viață) pentru a-l face mult mai ușor și plăcut de citit.

Misterul cortinei și primii mentori

Libertatea: Care este prima dumneavoastră amintire legată de teatru?

Andrei Şerban: Când aveam 7 ani, părinții mei m-au dus să văd un spectacol la Teatrul Nottara și pe vremea aceea se foloseau mult cortinele – ceea ce azi nu mai este la modă. Cortina de teatru ascunde un mister. Iar eu, la 7 ani, eram foarte, foarte curios ce este de partea cealaltă a cortinei, ce lume ni se descoperă, ce lume neștiută, invizibilă. Această curiozitate m-a făcut să îndrăgesc teatrul până în ziua de azi, 60 de ani mai târziu.

Libertatea: Ce personaj din poveștile copilăriei vă speria cel mai tare?

Andrei Şerban: Cel mai tare mă speria, cred, lupoaica din Scufița Roșie.

Libertatea: Cine a fost primul mentor care v-a deschis ochii?

Andrei Şerban: Primul mentor a fost un mare maestru, de mult dus, un actor excepțional: Ion Finteșteanu. Maestrul Finteșteanu. Când am început să dau la teatru, nu știam ce vreau să fac, credeam că vreau să fiu actor, regizor, nu știam… Iar el m-a luat și mi-a dat primul gust al acestui lucru: ce înseamnă să fii pe scenă.

Bucureștiul de altădată și chemarea scenei

Libertatea: Într-un singur cuvânt, cum a fost Bucureștiul tinereții dumneavoastră?

Andrei Şerban: Ah, ce frumos era în tinerețe… Pentru că eu am crescut în anii ’50, anii aceia odioși, fiind încă sub stalinism. Era Securitatea peste tot, știm asta. Dar pe stradă era multă liniște, erau foarte puține mașini, se auzeau cocoșii și era un București ca un fel de sat mare, o capitală-sat, cu o prietenie extraordinară a oamenilor care se simțeau liberi doar pe stradă.

Libertatea: Când ați realizat prima dată: „Gata! Asta o să fac toată viața!”?

Andrei Şerban: Am realizat asta când aveam 13 ani. Nu eram un elev foarte bun, nu eram bun la matematică, nu eram bun la științe, dar îmi plăcea foarte mult poezia și îmi plăcea foarte mult să joc teatru chiar în clasă, între colegi. Adică jucam teatru în viață. Mulți copii fac asta, dar pentru mine a devenit ceva din ce în ce mai obsesiv și, la un moment dat, mi-am spus: „Altceva nu știu să fac, nu vreau să fac decât teatru”.

Libertatea: Ce carte v-a schimbat radical perspectiva în adolescență?

Andrei Şerban: Biblia.

Lecția eșecului și importanța șocului

Libertatea: Care a fost primul eșec major și ce ați învățat din el?

Andrei Şerban: Primul eșec major a fost destul de târziu în viață. Am avut norocul să am un șir lung de succese în prima parte a tinereții mele. Asta m-a ajutat, pentru că succesul îți dă încredere în tine. Însă am avut și neplăceri. De exemplu, când am plecat în America și eram la San Francisco, am făcut un spectacol după o piesă de Brecht foarte faimoasă, Opera de trei parale, pe care am montat-o într-un stil foarte nou, foarte avangardist. Publicului destul de conservator din San Francisco nu i-a prea plăcut treaba asta. În acel moment mi-am dat seama pentru cine lucrez. Când fac ceva foarte puternic, radical și de avangardă pentru un public burghez, voi avea sigur un eșec. Așa că, până la urmă, m-am liniștit, nu era vina mea.

Libertatea: Dacă nu ar fi fost teatrul, ce altă artă v-ar fi salvat, maestre?

Andrei Şerban: Niciuna… Nu, nu e adevărat. Când eram foarte tânăr, copil fiind, tatălui meu îi plăcea să asculte multe discuri simfonice și discuri de operă. Îl asculta pe Toscanini, un foarte mare dirijor. Iar eu, la 7-8 ani, mă uitam în oglindă în timp ce Toscanini cânta pe disc și dirijam. Credeam că sunt Toscanini. Am vuat să devin dirijor, dar nu asta a fost vocația.

Libertatea: Există vreun miros care vă trimite instantaneu în trecut?

Andrei Şerban: Da. Există mirosul unui preparat extraordinar pe care mătușa mea, Olimpia, îl făcea: o musaca. O musaca mai bună decât cea pe care am mâncat-o la Atena.

Libertatea: Care este cel mai important sfat primit de la părinții dumneavoastră?

Andrei Şerban: Cel mai important sfat de la părinți a fost să nu-mi fie rușine să fiu eu însumi, să nu cred niciodată că ceea ce fac este excepțional, ci că e bine, dar se poate și mai bine, și întotdeauna să vreau mai mult decât realizez, întotdeauna să țintesc mai sus.

Plecare în America: De la 15 dolari la Andy Warhol

Libertatea: Câți bani aveați în buzunar când ați plecat din România, în 1969?

Andrei Şerban: Aveam 15 dolari.

Libertatea: Care a fost primul șoc cultural major la New York?

Andrei Şerban: Când l-am întâlnit la hotelul Chelsea, care era un hotel al artiștilor, pe Andy Warhol. Tocmai filma un film cu trasvestituri și cu personaje extrem de ciudate. Eu, venind din România ca un tânăr educat în sistemul comunist, nu văzusem niciodată astfel de creaturi și, dintr-odată, m-a șocat atât de tare încât acest șoc m-a ținut mult timp. Cred că de acolo am învățat importanța șocului. În teatru, în film, în artă, dacă nu șochezi – nu de dragul șocului, ci ca să creezi o impresie nouă – devii un mediocrul, devii un banal.

Libertatea: Domnule Andrei Șerban, v-ați simțit vreodată un străin în teatrul american?

Andrei Şerban: Nu. Mă simt un străin în România.

Libertatea: Cum l-ați descrie pe Peter Brook în trei cuvinte?

Andrei Şerban: Un om de o mare probitate, atât profesională, cât și în etica personală a vieții de zi cu zi. Un om care își pune întrebări tot timpul, nu este niciodată mulțumit – și e bine să nu fii mulțumit în teatru și în artă – și un om de o inteligență deschisă și plină de generozitate.

Libertatea: Ce ați învățat în deșertul din Iran, la repetițiile pentru Orgast?

Andrei Şerban: Când ești într-un deșert, ca oricine care merge într-un deșert, înveți că, de fapt, nimic nu este etern. Inveți că există un fel de moarte prin nemurire și nemurire prin moarte. Vezi, de fapt, că fiind un nimic, ești exact ca un grăunte de nisip – ești nimic pe de o parte, iar pe de altă parte ești totul, pentru că totul se reflectă în tine. Ești singur în univers și, cumva, ai o responsabilitate și un prilej de a deveni cineva adevărat.

Acasă este în interiorul tău

Libertatea: America de atunci a tânărului imigrant Andrei Șerban vs America de acum, a consacratului Andrei Șerban. Care vi se pare mai liberă, maestre?

Andrei Şerban: America de atunci. Când am venit, la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, era un pământ al făgăduinței, al pionieratului. Simțeam că încă este țara unde toutul e posibil, unde dacă încerci ceva și eșuezi, poți să faci altceva și vei avea succes. Acum nu mai este deloc așa. Este o țară care este mult mai constrânsă și cumva mai toxică, intoxicată de tout felul de politici îngrozitor de adverse care divizează lumea în două. Acest lucru s-a propagat cam în toată lumea, inclusiv în România în acest moment. Simțim exact acest moment de prăpastie, parcă suntem gata să fim aruncați într-o prăpastie și, cumva, nu mă mai simt acasă nici în America.

Credeam, când am ajuns în America la început, că de fapt nu există „acasă”. Veneam din România, unde eram acasă cu familia; părinții mei aveau un dosar prost, deci nu eram agreați de clasa politică înaltă a noilor comuniști, dar cât de cât lucram în teatru, aveam multă pasiune și mă simțeam bine. În același timp, când am ajuns în America, m-am simțit și mai liber, mult mai liber. Atunci simțeam că „acasă” este acolo unde ești în tine însuși, în sufletul tău, deci nu contează un loc geografic. Cred că azi acest cuvânt, „acasă”, nu mai există nicăieri. Nicăieri nu se mai simte nimeni acasă.

Ego-ul regizoral și dorul de fraternitate

Libertatea: Cum se gestionează un ego uriaș de regizor într-o lume competitivă?

Andrei Şerban: Ego-ul… Îl avem cu toții, altfel nu am exista. Nu trebuie să fii artist ca să ai ego. Toată lumea îl are, oricine, nu e nimeni purificat, nu e nimeni un înger. Toți avem îngerul pe un umăr și diavolul pe celălalt umăr. Dacă facem o împăcare între înger și diavol, avem un sens just al cine suntem. Pentru că dacă noi folosim ego-ul pe care îl avem în folosul nostru sau în folosul de a face bine altora, atunci punem ego-ul în genunchi și noi suntem stăpânii lui. Dacă nu, ego-ul devine ca un fel de câine turbat care ne conduce. Eu devin sclavul lui și atunci e foarte rău.

Libertatea: Ce vă lipsea cel mai mult din România în anii de exil?

Andrei Şerban: Dragostea părintească, prietenia… care era cu totul altceva în România decât în America, unde ești prieten pentru o zi sau o lună, iar după aceea, când nu mai au nevoie de tine, nu mai ai niciun prieten. Pe când în România, încă simțeam că sensul acesta al fraternității în fața comunismului este un lucru minunat care s-a cultivat și s-a păstrat.

Libertatea: A existat vreun moment în care ați vrut să renunțați și să vă întoarceți?

Andrei Şerban: Nu, pentru că, așa cum spun, am avut noroc și am lucrat aproape tot timpul. Îmi aduc aminte că au trecut ani și ani în care mergeam și îl vizitam pe tatăl meu, care a fost bolnav mult timp, dar vedeam că nu mai este locul meu aici, că nu mă mai simțeam bine în teatrul care se făcea în țară. Era un teatru puțin desuet, puțin conservator. Tot ceea ce învățasem eu de la Peter Brook și tot ceea ce învățasem în teatru în America sau din lumea artei din New York – care este orașul cel mai avangardist din lume – cred că m-a ajutat mult să merg în sus. Pe când dacă m-aș fi întors, aș fi dat înapoi. Și nu cred că era just nici pentru mine, nici pentru ceea ce doream să fac.

Libertatea: V-ați simțit vreodată renegat de teatrul pe care l-ați slujit?

Andrei Şerban: M-am simțit renegat în România. În România m-am simțit cel mai renegat, pentru că este adevărat ceea ce spunea Cioran: odată plecat, nu e bine să te mai întorci. Iar eu m-am întors. M-am întors pentru că am nevoie să lucrez în limba mea. Iubesc publicul din România, este un public extraordinar. Mai mult pentru public lucrez aici, pentru că publicul mă înțelege mai bine decât oricine. Profesioniștii, criticii, colegii sunt mult mai severi cu mine și, in fine, asta este alegerea lor. Dar, da, într-adevăr, continui să lucrez cu mare bucurie pentru public.

Arta colectivă și capcana plictiselii

Libertatea: Suntem într-un decor extraordinar la care mai lucrați la Opera Națională București. Ce vă atrage acum, maestre, în acest moment al vieții, la Lakmé?

Andrei Şerban: Lakmé este o operă care era foarte faimoasă în prima parte a secolului XX, era jucată peste tot la Paris, până și la București a fost jucată. Dar în timpul comunismului, prin anii ’50, a fost jucată o singură dată și a fost interpretată foarte proletcultist. Adică, cumva, corul de brahmani, de indieni, era socotit un fel de muncitori socialiști care sunt oprimați de către clasa exploatatoare burghezo-moșierească a englezilor. Era o interpretare ridicolă, dar muzica este superbă, este sublimă, aș putea spune. Este de o frumusețe care te ține tot timpul atras și care cred că va înduioșa sufletul și inimile spectatorilor de aici. Vom avea curând premiera și i-aș încuraja pe toți să cumpere bilete. Nu neapărat pentru ce am făcut noi, ci pentru muzică. În special pentru muzică.

Libertatea: De ce este teatrul o formă de a nu fi singur?

Andrei Şerban: Pentru că… atunci când ești pictor, ești singur. Când ești romancier, ești poet, ești un om singur care creează într-o cameră închisă. Când ești pianist, sigur, ești în fața altora când ești în concert, dar totuși sunt arte individuale. Teatrul este singura artă pe care nu o poți face de unul singur. E imposibil. Trebuie să te deschizi spre alții, trebuie să te deschizi spre o echipă, trebuie să ai un fel de atracție pentru a fi în echipă. În sensul ăsta vezi că tu nu ești cel mai important. Mulți regizori cred că ei sunt cei mai importanți pentru că ei sunt cei care decid lucrurile la final. E adevărat cumva, dar e neadevărată această atitudine arogantă a unuia care se crede deasupra. Nu este deloc deasupra; încercăm cu toții să creăm ceva împreună și să facem parte dintr-o comunitate adevărată a artei care merge pe aripile imaginației.

Libertatea: Domnule Andrei Șerban, de ce vă temeți mai mult pe scenă? De plictiseală sau de vulgaritate?

Andrei Şerban: De vulgaritate nu mă tem, câteodată chiar îmi place, pot să spun. Dacă e bine făcută și dacă e făcută cu bun gust, pot să fiu și vulgar din când în când; viața e vulgară câteodată, nu-i nimic rău în asta. Nu am un spirit din acesta foarte obtuz, care să spună: „A, nu, e vulgar!”. E vulgar, dar e bine, e ok, însă trebuie să vedem și partea cealaltă, a frumuseții. Dar plictiseala este diavolul în teatru. Când un spectacol creează plictiseală, diavolul a intrat și ne-a făcut șah-mat.

Libertatea: Ați dat vreodată un actor afară de la repetiții și, dacă da, de ce?

Andrei Şerban: Nu am dat, pentru că deși uneori a fost foarte greu să lucrez cu anumiți actori – care poate nu erau de acord cu concepția mea despre piesă sau poate nu se simțeau ei înșiși capabili să facă față piesei – odată ce am pornit la lucru, nu vreau să abandonez pe niciunul dintre ei în mijlocul proiectului. E un fel de datorie a mea: eu i-am ales și trebuie să merg cu ei până la capăt. Exact ca atunci când ai o familie: într-o familie nu toți sunt la fel de buni cetățeni, deci cumva trebuie să-i accepți, sunt parte din familia ta.

Misiunea teatrului: Nevoia de vindecare

Libertatea: Maestre, cum recunoașteți un geniu de la prima audiție?

Andrei Şerban: Genii nu prea sunt… „Geniu” este un cuvânt mare. Hai să spunem mai degrabă comment recunoști pe cineva care are cât de cât o aptitudine pentru un rol. Când fac o audiție, am două principii. Primul este ca actorul să aibă o tehnică bună, exact cum un pianist trebuie să aibă o tehnică extraordinară ca să poată fi liber. Al doilea principiu este să fie un om adevărat, să fie ca om cineva care chiar este interesat să ne înțeleagă umanitatea – care este întotdeauna în fața unui mister, pentru că nu știm de ce trăim, nu știm de ce suntem în viață, nu știm de ce vom muri, de ce ne-am născut, nu știm și nu vom ști niciodată. Cineva care este deschis spre aceste întrebări eterne este cel care este întotdeauna prietenul meu.

Libertatea: Este adevărat că teatrul cere sacrificarea vieții personale?

Andrei Şerban: Din păcate e adevărat. Așa este. Pentru că e foarte greu să ai o familie, să fii un tată bun de familie, cum am avut și eu doi băieți. Deși sunt mari acum și o duc foarte bine amândoi, eu nu cred că am fost un tată ideal. Acum, dacă aș avea copii din nou, cred că aș fi un tată mai bun, pentru că am învățat din greșeli.

Libertatea: Cât de mult contează părerea publicului larg pentru Andrei Șerban?

Andrei Şerban: Părerea publicului contează, pentru că pentru ei lucrez. Dacă n-am public în sală, dacă am 2-3 oameni în sală, e ridicol. De ce facem teatru? Pentru scaune goale? Sau doar pentru criticii de teatru care văd ce nu trebuie să vadă și nu văd ce trebuie să vadă? Nu știu. Dar dacă publicul îmi dă un aviz negativ, atunci, într-adevăr, simt că nu e vina publicului, e vina noastră, e vina mea. De obicei punem vina pe altul: „Nu, nu, publicul ăsta e un public prost în seara asta”. Nu cred că e adevărat. Publicul nu e niciodată prost. E datoria noastră, a celor de pe scenă, să-i ridicăm la nivelul unei calități adevărate.

Libertatea: Mai există astăzi monștri sacri în teatru sau ne-a dominat corectitudinea politică?

Andrei Şerban: Mai există monștri sacri. Unii dintre ei sunt adevărați artiști, alții au devenit așa din cauza șușelor pe care le fac, pentru că sunt mulți care fac spectacole pur comerciale pentru a câștiga mulți bani – ceea ce e meritul lor, asta vor, e ok, nu zic că nu e ok. Dar într-adevăr, în timpul comunismului, ideea de mare artist al poporului, de un nume – cum spuneți – cuvântul „sacru”, era legată de niște artiști cu adevărat iubiți de public pentru calitățile lor.

Libertatea: Când devine un regizor expirat?

Andrei Şerban: Devine expirat când devine plicticos. Și devii plicticos la o vârstă foarte tânără dacă nu încerci întotdeauna să surprinzi, dacă nu încerci întotdeauna să găsești ceva care este nou, care poate deranjează, care poate surprinde, care te face să gândești, să te întrebi. Aceia care nu fac asta se aplatizează destul de tineri. Și când spun asta, știu regizori care nu au nici 30 de ani și deja s-au aplatizat. Cunosc asta, ceea ce este destul de trist.

Libertatea: Ce personaj shakespearian vă definește cel mai bine acum?

Andrei Şerban: Aș vrea să spun Hamlet, dar evident că mă pun într-un rol care este mult peste calitățile mele și actoricești, și regizorale. Este cel mai dificil, cel mai misterios, cel mai extraordinar rol care s-a scris vreodată și care niciodată nu este jucat la perfecție. A descoperi un nou Hamlet în fiecare zi este un lucru uluitor de dificil și pe care aș vrea să-l mai încerc încă o dată. L-am încercat la New York când eram mai tânăr, dar vreau să-l mai încerc încă o dată, să am curaj.

Libertatea: Este România un loc al meritocrației culturale?

Andrei Şerban: Da și nu.

Libertatea: Ce rol are teatrul în a vindeca societatea, ca în Lucia sau Wozzeck?

Andrei Şerban: Ca în orice piesă. Orice piesă are calitatea de a vindeca. Dar pentru asta trebuie să ne amintim că teatrul, în antichitate, a pornit din ritual. Erau ritualurile vechi care erau făcute nu ca să culeagă aplauze sau să ne facă bogați, să câștigăm bani – nu pentru asta era teatrul, ci pentru a vindeca. Teatrul vechi, la originea lui, s-a născut din necesitatea de a vindeca sufletul. Ei bine, această noțiune a vindecării am pierdut-o cu totul azi. Facem teatru, dar habar nu avem de ce îl facem.

Libertatea: Cine este la putere în cultura română de astăzi?

Andrei Şerban: Politicienii. Politicul.

Căutarea perfecțiunii și filozofia banilor

Libertatea: Poate deveni o obsesie dorința de perfecțiune, maestre?

Andrei Şerban: Poate deveni, ceea ce e și bine, și rău, pentru că nu vom ajunge la perfecțiune niciodată. Nu cred că perfecțiunea există. Dumnezeu ne-a născut imperfecți și continuăm să fim imperfecți, iar în timpul vieții încercăm să fim din ce în ce mai puțin imperfecți. Dar nu cred că vom ajunge vreodată la ceea ce se numește puritate absolută, perfecțiune. Ceea ce, într-un fel, nu este trist, pentru că de fapt trebuie să căutăm tot timpul: să căutăm să fim mai inteligenți, mai sensibili, mai buni, mai onești, mai puțin ipocriți.

Libertatea: Care este filozofia dumneavoastră de viață, concret?

Andrei Şerban: Este să reușesc să aflu, cât timp mai sunt aici, de ce am fost născut și care a fost ideea pe care a trebuit să o servesc. Pentru că toți trebuie să servim ceva care este mai mare decât noi. Dar, din păcate, viața ne face să ne gândim așa de mult la noi înșine, la cum să ne câștigăm existența și cum să răspundem la dorințele familiei… Toate acestea ne fac atât de egocentrici, încât nu ne gândim că peste asta avem și o altă deschidere, aceea spre a înțelege ce servim la un nivel care ne este încă necunoscut.

Libertatea: Ce face Andrei Șerban într-o duminică leneșă, când nu se gândește la teatru?

Andrei Şerban: Se gândește la teatru.

Libertatea: Care este cel mai mare defect al dumneavoastră?

Andrei Şerban: Am atât de multe defecte, că nu știu cu care să încep.

Libertatea: Credeți în dragoste la prima vedere?

Andrei Şerban: Da, m-am îndrăgostit și de fiecare dată a fost la prima vedere.

Libertatea: Ce înseamnă luxul pentru dumneavoastră?

Andrei Şerban: O prostie.

Libertatea: Sunteți strângător sau risipitor cu banii?

Andrei Şerban: Când trăiam în România – pentru că, evident, aveam puțini bani, e normal – eram destul de strângător și știu că și prietenii mei făceau parte din acea clică a strângătorilor. Când am ajuns la New York, am văzut că, de fapt, banul nu contează, că nu trebuie să-ți fie frică să arunci cu banul și că întotdeauna găsești ceva nou care îți va aduce din nou bani. Deci banul este făcut să circule, nu este făcut să stea sub pernă.

Libertatea: Ce muzică ascultați când sunteți singur?

Andrei Şerban: Muzică simfonică: Bach și Mozart.

Libertatea: Pentru ce v-ați da toată averea?

Andrei Şerban: Trebuia să o am mai întâi… Nu o duc rău, dar nu prea am o avere atât de interesantă. O voi lăsa copiilor mei, atât cât am, și cu asta îmi ajunge.

România, frica de senectute și sensul divinității

Libertatea: Ce vă enervează cel mai tare la România de astăzi?

Andrei Şerban: Prostia și ipocrizia.

Libertatea: Dar ce vă face să vă întoarceți mereu aici?

Andrei Şerban: Pentru că iubesc să lucrez în limba mea, în limba română, și pentru că simt o datorie ca, la vârsta la care sunt, după ce am cutreierat lumea și am fost pe toate continentele unde am lucrat, să le împărtășesc actorilor mai tineri din experiența mea. În același timp, mă inspir de la ei, au o energie foarte proaspătă și fermecătoare.

Libertatea: Cu ce personalitate istorică v-ar plăcea să beți o cafea?

Andrei Şerban: Cu Dracula.

Libertatea: Vă mai temeți de ceva la senectute?

Andrei Şerban: Da, aș dori mult să spun că sunt de un calm olimpian și că nu mă mai tem de nimic, dar da, sigur că mă tem. Mă tem de multe și, în același timp, mă tem să nu mor înainte de a fi aflat ceva… Ceva care este într-adevăr esențial.

Libertatea: Care este cel mai mare regret al dumneavoastră de până acum?

Andrei Şerban: Următoarea întrebare.

Libertatea: Ce înseamnă Dumnezeu pentru dumneavoastră?

Andrei Şerban: Dumnezeu nu înseamnă „nimic” – este prea mare ca să însemne ceva –, ci doar este ceva, o forță, un spirit, o energie de care încerc să mă apropii și pe care încerc să o simt în trupul meu.

O viață pe aripile imaginației

Libertatea: Dacă viața ar fi o piesă, maestre, ce gen ar fi? Tragedie, comedie, farsă?

Andrei Şerban: Toate trei la un loc.

Libertatea: Care este cel mai frumos compliment pe care l-ați primit de la un spectator?

Andrei Şerban: Că pentru două ore, două ore și jumătate, cât a durat spectacolul, a simțit că va pleca acasă și că ceva din viața lui s-a schimbat.

Libertatea: Ce vă menține spiritul atât de tânăr și de rebel?

Andrei Şerban: Curiozitatea.

Libertatea: Care este mâncarea românească de care nu vă puteți sătura, în afară de musacaua mătușii?

Andrei Şerban: Sunt foarte banal când spun: sarmale, mititei etc.

Libertatea: Ce titlu ar avea autobiografia dumneavoastră definitivă?

Andrei Şerban: Definitivă? Păi deja voi fi mort dacă e definitivă. Dacă o scriu cât timp sunt în viață, este tot timpul punându-mi întrebări noi și încercând să le rezolv prin scris. Sunt întotdeauna într-o stare de căutare.

Libertatea: Ce ați dori să spună oamenii despre Andrei Șerban peste 100 de ani?

Andrei Şerban: Eu mă întreb ce vor spune oamenii la un an după ce nu voi mai fi. Nu știu cât își vor mai aduce aminte, pentru că noi, în teatru, suntem foarte efemeri, adică nu dăinuim. Trăim când trăim și când suntem prezenți aici; când ne-am dus, ne-am cam dus, dispărem. Deci, cumva, nu mă aștept să mi se ridice statui sau ca numele meu să fie purtat de străzile Bucureștiului. Nu cred asta deloc.

Libertatea: Am ajuns la ultima întrebare dintre cele 55. Sunteți, în final, un om fericit, maestre Andrei Șerban?

Andrei Şerban: Atunci când lucrez în teatru, sunt întotdeauna fericit. În viață e mai complicat.

Vezi subiectele la matematică de la Bac 2026 și subiectele la istorie de la Bacalaureat!