Ce înseamnă să fii o femeie împlinită, într-un film de văzut la cinema
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Filmul „Copiii celorlalți”/„Les enfants des autres” al regizoarei franceze Rebecca Zlotowski începe ca o comedie romantică, dar începe apoi să capete adâncime pe negândite. E călătoria unei femei de la statutul de fericită la cel de femeie împlinită - călătorie care, privită din exterior, poate fi invizibilă pentru mulți. Pelicula e de vineri, 25 august, în cinematografe.
Când a scris scenariul pentru „Copiii celorlalți”/„Les enfants des autres”, Rebecca Zlotowski nu știa, desigur, bancul: „Bulă, ai făcut o facultate? / Nu, dar am un prieten care a făcut”. De fapt, inițial dorea să facă un film despre impotența masculină, adaptând romanul lui Romain Gary „Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea”/„Au-delà de cette limite votre ticket n'est plus valable” (1975). Și-a dat seama destul de devreme că nu avea sens să vorbească despre impotență când ce o frământa era faptul că până la 40 de ani nu reușise să rămână însărcinată și să trăiască ceea ce va numi în film „experiența colectivă a maternității”.
Așa a conceput cel mai personal film al său, cu o eroină profesoară (meserie pe care și ea a avut-o), care și-a pierdut - la fel ca ea - mama în copilărie și al cărei tată e interpretat pe ecran de tatăl ei real, Michel Zlotowski. În mod inexplicabil, când a terminat de scris scenariul și se pregătea să intre în preproducție, a rămas însărcinată. Altă coincidență - filmările au durat, la fel ca o sarcină normală, nouă luni - ar putea sugera că, atunci când ne dorim ceva din toată inima, primul pas e să ne proiectăm dorințele într-un mod cât mai palpabil.
„Copiii celorlalți” a avut premiera mondială anul trecut, în Competiția Festivalului de la Veneția, și a avut și în lagună, și în țările unde a rulat începând din primăvară numai cronici bune. Pelicula este difuzată în cinematografele românești din 25 august 2023, distribuită de Independența Film.
Femeie de 40 de ani, singură și fără copii
Rachel (interpretată de Virginie Efira) e o femeie de 40 de ani, singură și fără copii - în acest mod neprietenos începe sinopsisul filmului, stimulându-ne predispoziția de a pune etichete. Dar Virginie nu are de ce fi judecată pentru că a ales ca până la 40 de ani să nu devină mamă, dedicându-se meseriei de profesor și unei vieți sociale active.
Filmul începe ca o comedie romantică, arătându-ne Turnul Eiffel luminat feeric pe nocturnă, dar când apar acordurile Concertului în C Major pentru mandolină, cine își amintește că bucata lui Vivaldi era și pe coloana sonoră a lui „Kramer contra Kramer”/„Kramer vs Kramer” (1979) s-ar putea gândi că nu e întâmplătoare aluzia la drama lui Robert Benton despre un cuplu cu un copil, sfâșiat de divorț.
Primele scene ne-o prezintă pe Rachel (Virginie Efira), care nu arată deloc a „femeie singură și fără copii”, ci e frumoasă și radiază - mai ales că e îndrăgostită. Rachel are o viață plină. Aleargă de la ore la un consiliu profesoral unde un coleg mai tânăr o soarbe din ochi, apoi se vede cu un fost partener și, când deja s-a întunecat, se grăbește la cursurile de chitară, unde se întâlnește cu cel de care s-a îndrăgostit.
Îl cheamă Ali (Roschdy Zem) și pare la fel de decent ca ea și la fel de aprins de călcâie. Prima lor seară se termină pasional, la el acasă, unde Rachel descoperă în bibliotecă poze cu fosta soție și cu fetița, semn că divorțul e destul de recent.
Mult decupată, povestea începe să se desfășoare în scene scurte, însoțite de multă muzică și adesea legate prin ceea ce în engleză se numește „iris shots” - procedeu folosit de pe vremea filmelor mute, când ecranul se închidea sau deschidea prin cercuri de întuneric. Un fel de a ne plasa pe orbita unui film romantic, așa cum ne-am aștepta de la un film turnat în capitala îndrăgostiților.
Într-adevăr, lucrurile se desfășoară ca în cea mai bună lume posibilă. Pasiunea devine ceva serios și, destul de devreme, Rachel își manifestă dorința de a o cunoaște pe fetiță. Apariția Leilei (Callie Ferreira Goncalves) începe să erodeze povestea romantică, nu pentru că fetița nu s-ar înțelege cu Rachel sau pentru că relația lui Rachel cu Ali ar avea de suferit, ci pentru că Rachel începe să-și asume postura de mamă vitregă poate mai mult decât ar fi trebuit, preluând din sarcinile lui Ali, care are custodie comună cu fosta soție, Alice (Chiara Mastroianni). Alice e și ea o femeie decentă, care se poartă frumos cu iubita fostului soț, și așa mai departe.
Deci, unde e problema?
Povestea începe să capete adâncime pe negândite, ajutată de faptul că nu există personaje antagoniste și, de fapt, nici prea multă acțiune. Tot ce se întâmplă se întâmplă în interiorul lui Rachel, care începe să regrete că n-a avut copii și care începe să-și dorească să bată fierul cât e cald, chiar dacă Ali nu pare încântat nici de ideea unui nou copil, nici de viteza cu care a apărut. (Datorită elipselor, și pentru noi e ceva nou.).
În plus, Rachel înțelege că, oricât de mult s-ar apropia de Leila, va fi tot timpul mai puțin importantă ca mama ei biologică și va rămâne, așa cum spune, „o figurantă”.
Când Rachel își consultă ginecologul (interpretat de veteranul regizor american de film documentar Frederick Wiseman!), acesta îi spune că ceasul ei biologic ticăie și că acum e momentul când mai poate concepe. Iar când ea remarcă „Viața e și lungă, și scurtă”, el îi răspunde înțelept, ca un fel de Jiminy Cricket: „Viața e lungă…”.
La această concluzie ni se dă de înțeles că Rachel ajunge totuși până la urmă, după un șir de evenimente neprevăzute, când realizează (ca-n viață, după ce stai mult timp cu răspunsul sub nas) că o femeie împlinită nu e neapărat cea care naște și că poți lăsa ceva în urmă și amprentându-i pe cei cu care te intersectezi. Vezi elevul delăsător pentru care Rachel se zbate să nu fie exmatriculat și care, până la urmă, își găsește drumul.
„Copiii celorlalți” amintește puțin de „O dimineață minunată”/„Un beau matin”, de Mia Hansen-Løve , care oferea o altă perspectivă franceză asupra feminității și care a intrat în sălile din România în primăvara acestui an. Chiar dacă nu e la fel de valoros ca filmul Miei Hansen-Løve, e interesant pentru modul subtil în care ne dinamitează tendința de a opera cu etichete și prejudecăți, lucru pe care îl face și dramaturgic, și stilistic.
Pe măsură ce romance-ul se transformă într-un film despre regretele deciziilor luate adesea arbitrar, aparent pentru binele celorlalți (în speță, copiilor), personajul lui Rachel capătă adâncime, iar jocul inițial amuzat al lui Virginie Efira (consacrată, altfel, cu personaje ambivalente) o duce pe Rachel din postura de femeie care se străduiește să se facă plăcută într-una care nu mai vrea să se acomodeze celorlalți în detrimentul ei.
Nu întâmplător, spre final, Rachel (care nu mai purta farduri de când apăruse Leila) e mai feminină ca niciodată. Surprinsă foarte de aproape (în close-up), cu ridurile la vedere, ea nu arată ca o femeie fericită (fericirea, se spune, nu e o stare de durată), cât împlinită.
„Femme épanouie” se traduce adesea în română ca „femeie fericită”, dar nu e același lucru. Din acest unghi, filmul poate fi citit ca traseul nuanțat al lui Rachel de la statutul de femeie fericită la cel de femeie împlinită - călătorie care, privită din exterior, poate fi invizibilă pentru mulți.
Trailer:
laurlaur2180 30.08.2023, 20:54
Dacă ești împlinită, nu mai ești fericita?
Ion3laClaudia 31.08.2023, 00:22
Frumos
N3gry90 31.08.2023, 00:40
Super interesant!
Any0205 31.08.2023, 01:19
Interesant
AlexandraMilu 31.08.2023, 02:00
De urmărit!