De ce merită văzut „Oameni de treabă”, o comedie neagră, cu Vasile Muraru și Iulian Postelnicu, despre lașitatea noastră de zi cu zi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Oameni de treabă”, al patrulea lungmetraj al lui Paul Negoescu, e o foarte reușită comedie neagră care, dincolo de contextul cunoscut al corupției profunde din România, ne face să chestionăm propria capacitate de a fi curajoși în situații care ne perturbă confortul. Pelicula rulează de azi, 25 noiembrie, în cinematografele din țară.
Cuprins:
Filmul lui Negoescu mi-a amintit de un documentar norvegian încă disponibil pe Netflix, „Doing Good” (2016, de Margreth Olin), despre un vindecător care folosește un fel de Reiki și care spune, vorbind despre cum a ajuns să vindece punând mâinile: „Cel mai important e să crezi în bunătate și, dorind să-i ajuți pe ceilalți, să ai credința că poți ajuta. Când alegi să fii bun, ceva se schimbă în tine”.
Nu știu dacă autorii scenariului bine articulat de la care a plecat „Oameni de treabă”, actorii Radu Romaniuc și Oana Tudor, au dat prea mare importanță bunătății în sine, eliberată de orice context social, dar e clar că a existat dorința de a pune niște semne de punctuație între bunătate și lipsa de implicare.
De aici trimiterea la blajinii din mitologia populară despre care ni se spune că sunt buni, dar și că trăiesc la marginea pământului (deci rupți de realitate), lângă o apă curgătoare (Siretul?) și că nu fac niciun rău (sau că orice fac se termină cu bine, se spune cu o sprânceană ridicată, ca să fim atenți la final și să citim filmul și ca pe o fabulă).
O lume care-i dă „fiecăruia ce merită”
Eroul interpretat de Iulian Postelnicu e un polițist care, după ce a făcut pe justițiarul la oraș și a dat chix (nu primim amănunte), s-a refugiat ca șef de post într-un sat de lângă Botoșani, unde duce o viață liniștită (adică monotonă) și unde visează cehovian să-și cumpere o livadă.
În explicațiile pe care le dă fratelui, livada ar fi „baza” de la care ar putea pleca pentru a-și întemeia o nouă familie (primul mariaj a eșuat), dar filmul sugerează, mai ales atunci când eroul e printre pomi și bâzâitul insectelor devine mai pregnant, lumina mai blândă, iar el se luminează la față, că livada ar fi un bilet de acces spre un paradis interior la care toți visăm pe pământ.
Necazul e că Ilie (eroul) nu trăiește suspendat, ci în miezul unei rețele de mici afaceriști locali care, în frunte cu primarul (foarte bun Vasile Muraru) și preotul/bodyuard (evlavios-amenințătorul Daniel Busuioc), fac trafic cu țigări și, în general, învârt cam tot ce se poate pentru a supraviețui într-o lume care-i dă, după spusele primarului, „fiecăruia ce merită”.
Cu aerul că trăiește mai mult pe dinăuntru (Iulian Postelnicu amintește puțin de regretatul Harry Dean Stanton), Ilie închide ochii la multe cât timp soarbe o ciorbă (ca un slujbaș) în curtea primarului, sperând că achiziționarea livezii îl va reabilita în propriii ochi, ștergând și faptul că e văzut ca un om moale. Un om atât de ușor de cumpărat cu promisiunea unei livezi oferite mai ieftin sau chiar gratis, după cât de tulburate devin apele mafiei locale.
Într-un film american, conflictul nu ar atinge poate dimensiunea socială care l-a făcut pe Guy Lodge<a href="https://variety.com/2022/film/reviews/men-of-deeds-review-1235341521/"> de la „Variety”</a>, în cronica pozitivă a filmului, să vorbească despre corupția pe care cinemaul românesc o găsește „sub orice piatră”, dar filmul poate fi citit și din perspectiva unei povești morale valabile oriunde.
Firește, pentru un occidental (dar și pentru cineva obișnuit cu filmele americane cu polițiști destoinici), Ilie e în primul rând un incompetent, cineva care trădează profund scopul pentru care poartă o uniformă. Nu degeaba i se vede maioul prin cămașa descheiată și dă până în ultima scenă senzația că poartă uniforma doar conjunctural. Nu mai are respect pentru uniformă, pentru că nu mai are respect pentru sine.
După un act curajos care i-a făcut probleme, el a ales calea cea mai nefericită: nu să devină, la rândul lui, corupt, ci să devină inert, somnolent, să nu se mai implice.
Ca Ilie să-și ia în mână propriul destin e nevoie de un întreg lanț de probleme începând cu apariția unui proaspăt absolvent de Poliție (Anghel Damian pune nuanțe fine de idealism pătrățos și spirit justițiar à la Superman), care-și bagă nasul în detaliile crimei pe care Ilie fusese îndemnat de procurorul apropiat primarului s-o mușamalizeze.
Lașitatea, ascunsă sub gesturi simbolice
Apoi, văduva celui ucis (căreia Crina Semciuc îi evidențiază neputința de a lupta într-un mediu unde o femeie singură n-are nicio protecție) începe să aibă probleme, căci primarul și preotul-bodyguard îi cer să achite o pretinsă datorie a soțului. Ilie n-are nici acum suficient sânge în instalație și nu poate decât să-i cumpere femeii (pe care o place) un lănțișor cu cruciuliță.
Scenariul pune bine în lumină o anumită conduită masculină de a ascunde lașitatea sub gesturi simbolice. Nu de cruciuliță și de „lănțug” are nevoie Cristina. Într-un interviu, Radu Romaniuc spunea că în varianta inițială a scenariului Ilie era „un polițist competent și onest, până când a venit Oana (n.red. - Oana Tudor) cu un pasaj din Margaret Atwood despre cum devin bărbații plictisitori după 21 de ani”.
Nu cunosc citatul, dar am găsit alt citat din Margaret Atwood, celebru, de altfel, pe internet, care spune că „bărbații se tem ca femeile să nu râdă de ei, iar femeile se tem ca bărbații să nu le omoare”. Filmul ilustrează pertinent niște relații de putere dintre masculin și feminin fără a avea aerul că pune indicatorul pe ele.
De fapt, întregul film e despre relații de putere și despre această dinamică ce conduce majoritatea relațiilor interumane. Între soți, între un părinte și copil, între profesor și elev sau între șef și angajat, chiar și între prieteni, cineva trebuie să-și arate mușchii, cineva trebuie să dețină puterea.
Înțelegem de mici că să fii puternic înseamnă să știi să te impui, să ai dreptate într-o cât de mică dispută, că nu trebuie să te lași călcat în picioare. De aici ideea că, dacă ești bun, ești luat de fraier. Și bullyingul. Nu degeaba blajinii sunt personaje imaginare. În viața reală ar fi permanent încălecați de ceilalți.
Există însă și oameni care se pot impune fără să arate cât sunt de deștepți, de puternici, de competenți ori de virtuoși (acest spectacol e dat, de regulă, de cei care nu au aceste calități), dar poate că și aici dominarea se manifestă într-un fel. Omenirea s-a construit pe relații de putere, dar acești oameni rari pot schimba anturajul prin puterea exemplului personal. Doar trăind.
Problema apare când să nu faci rău începe să însemne și să nu faci nimic, să alegi să te îngrijești numai de ce ține de tine și ai tăi. Atunci se poate întâmpla ca viața să te arunce de pe șine și să-ți dea șansa să te schimbi prin ceva ce seamănă a necaz. Asta i se întâmplă și lui Ilie.
Paul Negoescu, care nu mai lucrase pe scenariul altcuiva, a găsit în text elemente cu care a rezonat și care puteau trimite povestea și în zona comediei care curge moldovenește până se acidifică spre Tarantino, și în zona examenului de conștiință pe care toți ar trebui să ni-l facem regulat (Negoescu a mers constant la protestele din Piața Victoriei), și în zona poveștii universale despre curaj vs lașitate, nutrită din România de azi, cu corupția ei bine asimilată la nivel celular.
Un film care te câștigă din prima scenă
„Oameni de treabă” e un film împlinit, care te câștigă din prima scenă, cea în care Ilie și fosta soție (Oana Tudor, coscenarista) negociază vânzarea apartamentului pe care l-au împărțit și care spune totul despre cât de bine le-a mers împreună. Nenumăratele variante de scenariu (aproape 20) au șlefuit dialogurile și detaliile care sugerează fără să îngroașe, tratând spectatorul ca pe un individ cu emisferele cerebrale bine echilibrate.
Cum Iulian Postelnicu captează atenția chiar și când nu face nimic, povestea se deapănă molcom, acumulând tensiune interioară și trezind în spectator reacții autentice. La un moment dat, chiar îți vine să-i dai un brânci lui Ilie. Deși nu îți e neapărat simpatic, înțelegi că șansa de a ajunge la livada/paradisul lui interior e zvâcnirea de curaj într-o situație în care se simte blocat.
Și replicile, și regia - inclusiv interpretările tuturor actorilor, dau acest aer de viață cotidiană în care nu te-ai aștepta la un Superman să salveze fata neputincioasă sau să-i spulbere pe răufăcători. Mai ales că personajele n-au nimic din tipologia unei povești justițiare, unde rolurile sunt bine împărțite, iar eroul nu geme cu niciun chip dacă e rănit.
Această poveste morală à la frații Coen suprapusă peste normalitatea unui film românesc despre mici găinari (realist până la ciorbă) e tocmai ceea ce poate surprinde spectatorul, făcându-l și mai receptiv la mesajul ascuns al filmului.
„Oameni de treabă” nu e comedia est-europeană pe care o sugerează ironic afișul, ci un film despre lașitatea noastră de zi cu zi care vine împachetată într-un ambalaj comic. Chiar și amuzându-ne la incompetența șleampătului Ilie, putem înțelege de ce curajul, la fel ca bunătatea, ține de decizia personală și de ce e important să fim prezenți în viața noastră, în loc să ne lăsăm conduși de ea sau să așteptăm să ne salveze alții.
Filmul a primit o Mențiune Specială la Namur (Belgia) și Premiul de regie la Leskovac (Serbia), aducându-i excelentului Iulian Postelnicu premii de interpretare la festivalurile din Cottbus și Namur. Rulează în cinematografe din 25 noiembrie, distribuit de Bold Film Studio.
„Oameni de treabă” e o coproducție româno-bulgară, produsă de Papillon Film și Tangaj Production (ambele din România) în coproducție cu Screening Emotions (Bulgaria) și Avanpost Production (România).
ivryernest 26.11.2022, 01:35
Ori nu trebuie, ori nu ajută !
Bogdan_Petrovici 26.11.2022, 14:53
Articolul acesta m-a convins sa merg la cinematograf pentru prima data de la inceputul pandemiei.