Cronică de film|„1917: Speranță și moarte”, nominalizat pentru 10 Oscaruri, ne trântește arma-n brațe și ne trimite pe front
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pe câmpul de luptă nu există time-out. Nu ai timp să-ți tragi sufletul, să procesezi ce ți se întâmplă sau să-ți jelești camarazii răpuși. „1917” al lui Sam Mendes surprinde așa bine natura alertă a războiului, încât ajungem să gâfâim la unison cu soldații, chiar dacă stăm confortabil pe fotoliile din cinema.
Cuprins:
Fiind anul 1917, suntem în primul Război Mondial. Nemții încep să se retragă inexplicabil din Nordul Franței, ceea ce-i încurajează pe britanici să-i vâneze pentru lovitura de grație.
Generalul englez Erinmore (Colin Firth) află însă că germanii s-au retras strategic, că le-au întins oamenilor săi o capcană fatală. Un regiment britanic format din 1.600 de oameni se îndreaptă spre moarte sigură.
Erinmore trimite doi tineri soldați până la comandantul regimentului respectiv, pentru a-i ordona să-și oprească trupele. Blake (Dean-Charles Chapman) și Schofield (George MacKay) trebuie să traverseze singuri teritoriul ocupat până ieri de nemți, într-o misiune contra-cronometru aparent sinucigașă. Soarta a 1.600 de compatrioți stă în mâinile lor, iar întâmplarea face ca unul dintre ei să fie chiar fratele lui Blake.
Moartea pândește...
Mai are rost să precizez că suntem în tensiune non-stop? De parcă intriga nu era suficient de încordată, coloana sonoră alarmantă amplifică senzația de disperare.
Cei doi mesageri se simt priviți încontinuu, ca și cum un lunetist i-ar avea permanent în vizor, iar sentimentul îngrijorător e transmis mai departe publicului. Simțim că moartea pândește după fiecare copac, iar după fiecare deal ne așteptăm să fim întâmpinați de întreaga armată inamică.
Fără repaus
Dar regizorul Sam Mendes („Skyfall”, „Spectre”) și directorul de imagine Roger Deakins mai au un as în mânecă: „1917” e proiectat să pară filmat într-un singur cadru continuu. E ca și cum noi – spectatorii – suntem al treilea mesager trimis în misiune. Înarmați cu o cameră video pe care nu o lăsăm jos niciodată, ne ținem după Blake și Schofield și sperăm să nu ni se întunece brusc vederea.
Efectul de filmare continuă nu a fost ales întâmplător, ci e încărcat cu un mesaj puternic: în vreme de război, nu există repaus. Oricât ți-ai dori să închizi ochii și să te transpui într-un loc liniștit, prima secundă de neatenție poate fi și ultima. Trebuie să fii mereu în priză, mereu cu ochii-n patru și urechile ciulite, lucru care te epuizează fizic și psihic.
Uniți prin diferențe
Deși rețeta pentru supraviețuire e simplă, cei doi eroi gestionează total diferit situația. Blake e tânăr, optimist și însetat de acțiune. Proaspăt înrolat, el vede medaliile de merit ca pe niște recompense divine și aspiră să strângă cât mai multe, convins că-i vor schimba viața. Cu impulsivitatea unui puști care crede că va trăi veșnic, se avântă în teritoriul inamic pentru a-și îndeplini sarcina cât mai repede.
De cealaltă parte, Schofield a luptat deja și cunoaște prea bine carnagiul de pe front. E temperat și precaut, ba chiar furios că a fost ales pentru misiunea asta. Urăște războiul, își urăște superiorii și urăște bucățile de metal acordate pentru eroism. Chiar a dat la schimb una pentru o sticlă de vin, ceea ce spune totul despre viziunea lui asupra datoriei.
Deși Blake și Schofield se completează și sunt buni prieteni, nu garantez că te vei atașa de ei. Trăsăturile de mai sus reies din comportament și din replici aruncate pe fugă, dar nu există vreun moment în care cei doi să stea jos și să-și descarce sufletele pe larg. Dacă fărâmele de informație nu te mulțumesc, e posibil să-ți pese mai mult de misiune decât de ei.
Umanitatea e antiglonț
Te-ai aștepta la acțiune cu nemiluita, dar mai mult vedem consecințele războiului decât războiul în sine. Cum nemții s-au retras din tranșee, ținutul e aparent pustiu. Protagoniștii își croiesc drum printre trupurile camarazilor căzuți la datorie – o dezolantă potecă pavată cu cadavre, care le reamintește la fiecare pas că pot avea aceeași soartă.
Dar chiar și într-un asemenea peisaj apocaliptic există sclipiri de speranță, de umanitate. Întâlnim la un moment dat o franțuzoaică care îngrijește un bebeluș orfan, printre ruinele unui fost oraș. Nu are nicio obligație față de el, dar instinctul o îndeamnă să-l protejeze.
Mendes ne transmite subtil că speranța nu moare niciodată, indiferent cât de negre ar fi împrejurările. Chiar și când oamenii se măcelăresc fără noimă, iar umanitatea pare pierdută definitiv, încă există nădejdea unui viitor mai bun.
Ca o orchestră
Tehnic, „1917” e o realizare mo-nu-men-ta-lă. A fost nevoie de luni întregi de repetiții pe platou și simulări cu miniaturi înainte ca filmările să înceapă propriu-zis, pentru ca actorii și tehnicienii să se sincronizeze mai ceva ca o orchestră simfonică. Până și vremea trebuia să rămână constantă de-a lungul peliculei, deci zilele prea însorite sau prea înnorate însemnau direct „Stop joc!”.
A meritat efortul; echipa chiar a atins perfecțiunea: avem un film 100% fluid, cu montaj insesizabil. Toate rotițele acestui mecanism-mamut se învârt cu precizia unui ceas elvețian.
Prognoza meteo: va ploua cu Oscaruri
„1917: Speranță și moarte” a fost numit cel mai bun film al anului la galele Globurilor de Aur și BAFTA, iar duminica asta se luptă pentru 10 premii Oscar. Și presimt că va pleca acasă cu sacul destul de plin.
Drama de război e nominalizată pentru: cel mai bun film; cel mai bun regizor (Sam Mendes); cel mai bun scenariu original (Sam Mendes & Krysty Wilson-Cairns); cea mai bună imagine (Roger Deakins); cel mai bun machiaj; cea mai bună scenografie; cea mai bună coloană sonoră (Thomas Newman); cele mai bune efecte vizuale; cel mai bun mixaj sonor și cea mai bună editare sonoră.
Războiul din „1917” se poartă pe toate fronturile cinematografice din România, începând de pe 24 ianuarie.
Să-l vezi pe cel mai mare ecran cu putință, pentru că așa te pui cel mai bine în pielea soldaților! Când peisajul te domină, iar gloanțele șuieră din toate direcțiile, simți că ești acolo. Nu-i deloc o senzație plăcută, dar e o experiență de neuitat.
Nota: 9/10.
