Prezentat la Cannes 2021 în Selecția Oficială, în afara competiției, „Where Is Anne Frank” îi dă un corp lui Kitty, prietena imaginară despre care Anne Frank a scris în vestitul ei jurnal. Pe ecran, Kitty se formează printr-o vrajă chiar din paginile jurnalului aflat la Anne Frank House din Amsterdam și crede că Anne încă trăiește. 

Kitty pleacă după Anne Frank prin oraș, ajungând să se implice până la urmă în salvarea unor refugiați pe care poliția vrea să-i expulzeze. Filmul pendulează între prezent și trecut, cu interesante reconstituiri ale unor pagini memorabile din carte.

Găselnița cu Kitty are scopul de a le explica și copiilor de azi, care nu mai au chef să citească, care e treaba cu Anne Frank astfel încât aceștia să înțeleagă mai bine lecția ei de curaj și toleranță într-o lume unde criza refugiaților a trasat noi granițe ale umanității.

Pentru puștii care consumă vizual

Formula găsită de regizorul Ari Folman la Cannes pentru copiii care nu citesc - animație despre Anne Frank
Ari Folman. Foto: Profimedia

Ari Folman a realizat Where Is Anne Frank la cererea fundației Anne Frank Fonds din Basel, fondată în 1963 de tatăl Annei Frank, Otto Frank. 

A durat însă câțiva ani până a reușit să strângă fonduri capacitând case de producție din cinci țări și construind ceea ce a numit într-un interviu un „castel din cărți de joc”: dacă un finanțator și-ar fi retras banii, ceilalți ar fi făcut la fel. 

Cât lucra la film, Folman a publicat în 2018 primul comic book despre Anne Frank, intitulat „Anne Frank’s Diary: The Graphic Adaptation” (cu ilustrații de David Polonsky).

Așa cum afirmă în interviul acordat cotidianului Libertatea la Cannes în iulie 2021, Ari Folman crede că puștii de azi consumă diferit conținutul vizual, de aici dorința de a-i întâlni pe un teritoriu familiar. I-am spus cineastului că acum câțiva ani, când am participat la programul de educație cinematografică „Éducation à limage”, iar unul dintre filmele discutate cu liceeni a fost „Vals cu Bashir” (care e un documentar autobiografic despre experiența războiului din Liban din 1982), aceștia nu doar că l-au înțeles, dar le-a și plăcut maniera modernă în care a fost conceput. „Desigur!”, a exclamat Folman.

Umorul necesar al mamei

Unul dintre cele mai tulburătoare detalii din „Where Is Anne Frank” e unul personal pentru Folman, ai cărui părinți au supraviețuit lagărului de la Auschwitz. În timpul documentării, cineastul a descoperit că părinții săi, care veneau de la ghetoul din Łodz, au ajuns la Auschwitz în aceeași săptămână cu Anne Frank, care fusese adusă de la lagărul din Westerbork (nord-estul Olandei). De la Auschwitz, ea a ajuns la Bergen-Belsen, unde a murit în 1945.

Mama lui Ari Folman, care are 98 de ani, e pomenită în toate interviurile acestuia despre film, umorul ei detensionând de multe ori gravitatea subiectului. 

„Ari, ți-a luat opt ani să faci un film despre Holocaust, de două ori mai mult decât Holocaustul în sine. Ar trebui să-ți fie rușine”, i-ar fi spus ea ironic.

În alt interviu, Folman a pomenit ghinioanele unor încercări precedente de adaptare a jurnalului. Cineva care cumpărase drepturile pe 15 ani a avut trei infarcturi, altul a înnebunit, iar însuși regizorul, după ce a acceptat proiectul, a avut un accident nautic după care a tras trei ani.

Cum acest proiect dificil care a mobilizat desenatori din lumea întreagă a ajuns cu bine la finiș, Folman îl vrea arătat în școli și folosit în scop educativ. Independența Film are deja drepturile pentru România și a anunțat că îl va lansa în prima parte a anului viitor. Să sperăm că va organiza proiecții speciale pentru copiii peste 8 ani, cărora li se adresează filmul.

„Faceți tot ce puteți ca să salvați măcar un suflet!” e îndemnul Annei Frank pe care Ari Folman îl consideră cel mai important mesaj care ar trebui să ajungă la copiii de azi. 

Pentru România, casa de distribuție Independența Film a anunțat că filmul va fi lansat la începutul lui 2022.

Trailer:

Libertatea: A fost impresionant când, la sfârșitul filmului, am aflat că părinții dumneavoastră au fost duși la Auschwitz în același timp cu Anne Frank. Cât de important a fost acest lucru pentru film? 
Ari Folman: Am aflat de el în timpul documentării. Știam vag că părinții mei ar fi putut fi acolo pentru că erau de față când s-a lichidat ghetoul din Łodz și mai știam că Anne Frank s-a aflat în ultimul tren care a plecat din Westerbork spre Auschwitz. Se știe ziua când a plecat din Westerbork, dar nu și cât a durat drumul – în general ținea între două și șapte zile. Mi s-a părut important acest detaliu din punct de vedere simbolic. 

– Mama dumneavoastră a văzut filmul?
– Da, cu o lună înaintea Festivalului de la Cannes. A fost foarte emoționant. Fiind evreică poloneză, a spus că sigur va muri după ce îl va vedea, așa că a trebuit să vin cu altă idee ca să o țin în viață. Recent am semnat contractul pentru un spectacol de operă care va avea loc în 2024, drept pentru care mama a zis: „OK, voi trăi până atunci”.

Vrea filmul la copii, nu în festivaluri

– Ați spus la conferința de presă că propriii dumneavoastră copii au crescut odată cu realizarea acestui film. Cât de mult a contat opinia lor în realizarea filmului?
– Acesta e primul meu film făcut special pentru copii. În general, până acum nu m-am gândit deloc la public, mă vedeam autor de filme de artă (n.red. surâde autoironic), numai că acum aveam un scop foarte precis.

Le-am și spus colegilor de echipă: „Dacă mergem cu filmul doar în festivaluri, așa cum am făcut cu The Congress (n.red. – o animație din 2013 pentru adulți cu vocile lui Robin Wright și Harvey Keitel), ne-am ratat ținta”. Filmul trebuie văzut de copiii din întreaga lume, trebuie folosit în scop educativ, în școli ș.a.m.d.

Așa că am organizat proiecții-test în școli cu videoboard-uri. Fiica mea, care are 14 ani, mi-a spus în avionul spre Cannes: „Tăticule, nu-mi imaginez viața înainte de Anne Frank, aveam mai puțin de 6 ani când am auzit de ea și de atunci a fost mereu prezentă în casa noastră”. Fiica și fiul meu mi-au fost printre cei mai apropiați sfătuitori pe scenariu.

– Credeți că cei mici sunt mai deschiși acestui mod de educare prin imagine decât maturii?
– Absolut. Copiii de azi nu mai pot citi – cel puțin cei pe care îi cunosc eu, deci nu mai pot citi „Jurnalul Annei Frank”. Pe de altă parte, sunt atât de diferit dezvoltați față de cum eram noi, încât par alți oameni. Nu că ar putea citi Stefan Zweig, dar sunt diferiți prin felul în care consumă conținut vizual și informație și devin obsedați de anumite lucruri. În plus, sunt mult mai deschiși către diferite forme artistice. Băiatul meu de 18 ani se pregătește să studieze filmul. Jur că atunci când a început să învețe știa lucruri pe care eu nu le știam când am terminat școala de film, la 27 de ani.

„Anne Frank a fost cea care m-a condus spre Kitty”

– Cum v-a venit ideea personajului Kitty și de ce credeți că le e mai ușor copiilor de azi să relaționeze cu el?
– Căutam o soluție pentru că nu doream să adaptez pur și simplu jurnalul și nu îmi puteam imagina cum să spun altfel povestea. Am tot citit și recitit cartea căutând lucruri de care să mă agăț în acest text multistratificat. Într-o zi, acolo unde Anne vorbește pentru prima oară despre Kitty, mi-am dat seama că descrierea ei e ca o rețetă, ca și cum ar fi lăsat un semn – nu neapărat pentru mine, ci pentru cineva creativ. Descrierea ei e detaliată: ochii, până și forma feței, părul, zâmbetul, corpul, felul de a fi, iar dacă citești de mai multe ori începi să o vezi cu ochii minții, să îți imaginezi exteriorul, apoi caracterul ei. Anne Frank a fost cea care m-a condus spre Kitty.

– În ce punct ați decis să legați povestea lui Anne Frank de cea a imigranților de azi?
– La început, această legătură nu era în scenariu, aveam ceva complet diferit, mult mai fantastic și influențat de cercetările mele despre „Anne Frank a Bosniei”, o fată de 14 ani care, la mijlocul anilor 90, când a fost asediat orașul Sarajevo, a început să scrie un jurnal. Posta în fiecare zi câte un scurt text pe internet, iar într-o zi un elicopter a aterizat și a dus-o la un aeroport de unde a zburat spre Paris pentru un interviu TV, la finalul căruia a fost întrebată: „Ce se va întâmpla cu tine?” „Voi muri la fel ca Anne Frank, în timpul asediului”. (N.red. – Zlata Filipović, care a publicat în 1992 „Zlatas Diary”, a supraviețuit asediului din Sarajevo și a emigrat împreună cu mama sa în Franța, cu ajutorul ONU.).

Primul act al primului draft de scenariu era o stupidă competiție TV, gen reality show, care se numea „Anne Frank/The Next Generation” și la care participau fete aduse cu avionul din Nigeria, Ciad etc. Era ceva foarte radical, la granița prostului gust. Era foarte cinematic, dar în cinci ani n-ar mai fi fost de actualitate. Îmi plăceau mai mult scenele cu Anne și Kitty vorbind despre dragoste, dar și în scenele cu Kitty am făcut zeci de modificări. Când a început criza refugiaților, în 2015-2016, am început să modific scenariul astfel încât să  includ această criză și m-am gândit la tema transferului intergenerațional: jurnalul scris de Anne e transmis lui Kitty, care i-l dă Avei, o foarte tânără refugiată centrafricană.

„Noi eram niște nimeni, iar ei erau niște zei”

– Cum ați ajuns la înfățișarea fizică a naziștilor? Arată ca niște fantome, complet lipsiți de umanitate.
– Luni întregi n-am știut cum să-i desenez și eram plin de nervi. Încercasem să-i desenăm ca pe niște oameni, dar ne-am dat seama că asta ar fi adăugat un nivel suplimentar poveștii, și atunci am sunat-o pe mama și am întrebat-o: „Când erai adolescentă, cum ți se părea că arătau ofițerii SS din lagăr?” „Erau niște zei”, a spus. „Erau dincolo de uman, erau toți perfecți în felul în care arătau sau în proporții, mai înalți decât orice altă ființă omenească. Noi eram niște nimeni, iar ei erau niște zei”.

Ce e interesant e că pe urmă, când a văzut imagini din procesele de la Nürnberg, ofițerii SS i s-au părut niște oameni obișnuiți. Chiar și Irma Grese, supranumită Îngerul alb (n.red. – dar și Hiena din Auschwitz), cea mai tânără persoană judecată pentru crime împotriva umanității, care în lagăr i se părea foarte frumoasă, acum i s-a părut teribil de urâtă, ca și cum ar fi fost altă persoană. „OK, asta e soluția”, mi-am spus, și atunci am ales să folosesc în locul fețelor niște măști care să indice că atunci când ești paznic într-un lagăr, nu poți fi și om. Asta îți e meseria, trebuie să porți o mască.

– S-a vorbit în ultimii ani despre o posibilă comparație dintre Holocaust și criza refugiaților. S-a spus chiar că Holocaustul a început cu o criză a refugiaților. Dumneavoastră ce credeți?
– Nu cred că o comparație între cele două e posibilă. A fost interesant că la conferința de presă a filmului, un jurnalist olandez m-a întrebat de ce compar naziștii din lagăre cu poliția olandeză. M-a bântuit întrebarea asta, m-am tot gândit la ea, iar pe urmă un jurnalist foarte inteligent mi-a spus că ceea ce a interpretat jurnalistul olandez nu are legătură cu mine, ci cu un anumit sentiment de vinovăție pe care el îl avea. În filmul meu, locuințele în care stau imigranții sunt foarte animate, se aude muzică, se fac lecții cu copiii – nu există nicio legătură cu un lagăr de concentrare.

– A fost mai ușor să faceți acest film decât „Vals cu Bashir”?
– Am făcut „Vals cu Bashir” împreună cu cinci colegi într-o vilă la țară, simțindu-ne bine, făcând yoga, dar aici a fost foarte greu. Am început proiectul ca pe o coproducție europeană între cinci studiouri din Israel, Luxemburg, Belgia, Olanda, Franța și am căutat în toată lumea animatori care să lucreze de acasă (eram în pandemie). Apoi am fost în Insula Martinica, în Australia, Noua Zeelandă, Toronto, Filipine și China. A fost o nebunie.

– Cum v-a schimbat Globul de Aur traseul artistic? A ușurat lucrurile?
– După ce am luat Globul de Aur, am sunat la bancă și am aflat că situația mea financiară era în continuare foarte proastă, deci nu m-a ajutat. Cred că tuturor li se aplică zicala: „Ești la fel de bun ca ultimul tău film”. „Vals cu Bashir” mi-a deschis toate ușile, dar următorul meu film (n.red. – „The Congress”) a fost un dezastru de box office.

Ministrul culturii care și-a donat rinichiul

– Cum credeți că se va rezolva problema israeliano-palestiniană?
– Într-o dimineață, ministrul culturii din Israel a zburat spre Cannes ca să-mi vadă filmul. E un tip modest, a locuit într-un hotel obișnuit din Cannes, pentru că s-a schimbat Guvernul. Un tip foarte ok, de dreapta, sionist, cu kipa, deștept, și-a donat rinichiul cuiva pe care nu-l cunoaște. E promițător ce se întâmplă acum pentru că cei de dreapta și de stânga stau împreună cu religioșii arabi în același guvern și merge.

Nu cred că acești tipi pot găsi împreună o soluție la problema palestiniană, dar faptul că discută zilnic cred că va schimba lucrurile în bine. Cine visa că asemenea discuție e posibilă? Pe de altă parte, timpul acestui prost numit Trump e gata, deși mai există câteva copii ale sale prin Ucraina sau Polonia, dar în Israel, demonstrațiile publice i-a dat jos omologul (n.red. – pe Benjamin Netanyahu, care a părăsit postul de premier în aprilie 2021 după 12 ani), iar asta mă face foarte optimist.

– Deci următorul dumneavoastră proiect va fi un spectacol de operă?
– La operă te programează cu mai mulți ani înainte până uiți că ești programat. (Râde.) Nu prea știu care va fi următorul meu proiect. Am vreo trei, patru lucruri pe hârtie. Oricum, nu mai vreau să fac animație pentru adulți. Nu are sens. Animația e un domeniu greu și costisitor și nu-mi mai permit să hingheresc 200 de animatori să facă într-un an un film pe care nu-l vede nimeni. „Vals cu Bashir” a costat un milion de euro și l-am făcut în șase oameni, dar miracolul ăsta se întâmplă o dată. „The Congress” a costat 10 milioane de euro și nu l-a văzut nimeni.

– Care este filmul dumneavoastră pentru copii preferat?
– „Prințesa Mononoke” (1997, de Hayao Myazaki).

Citeşte şi:

„70% din notă sunt traumele și barierele mentale”. Un profesor de matematică explică rolul mai puțin cunoscut al meditațiilor

INTERVIU cu actorul Bogdan Farcaș, premiat la TIFF 2021: „Eu lucrez în meseria asta pentru 15 secunde de fericire, când îmi iese”

Reacția uimitoare a Iuliei Albu când a văzut rochiile de nuntă ale Simonei Halep
PARTENERI - GSP.RO
Reacția uimitoare a Iuliei Albu când a văzut rochiile de nuntă ale Simonei Halep
BOMBĂ! Serghei Mizil, un nou gest JENANT în București. Nu i-a păsat de oamenii din jurul lui
Playtech.ro
BOMBĂ! Serghei Mizil, un nou gest JENANT în București. Nu i-a păsat de oamenii din jurul lui
Un bărbat din Gorj, eliberat recent după 23 de ani, şi-a sechestrat tatăl după ce s-a înarmat cu o bardă şi o secure. Omul s-a năpustit şi asupra oamenilor legii
Observatornews.ro
Un bărbat din Gorj, eliberat recent după 23 de ani, şi-a sechestrat tatăl după ce s-a înarmat cu o bardă şi o secure. Omul s-a năpustit şi asupra oamenilor legii
Horoscop 18 septembrie 2021. Peștii vor avea ocazia să-și limpezească mintea, să-și calmeze emoțiile furtunoase
HOROSCOP
Horoscop 18 septembrie 2021. Peștii vor avea ocazia să-și limpezească mintea, să-și calmeze emoțiile furtunoase
Mama fetiței din Iași care a murit în cadă a fost arestată. Este înfiorător ce s-a descoperit la autopsie
Știrileprotv.ro
Mama fetiței din Iași care a murit în cadă a fost arestată. Este înfiorător ce s-a descoperit la autopsie
Ţara, în stare de şoc. Vedeta unei generaţii a murit misterios. Ultimul mesaj, tulburător: "Creierul meu vreau să fie studiat"
Telekomsport
Ţara, în stare de şoc. Vedeta unei generaţii a murit misterios. Ultimul mesaj, tulburător: "Creierul meu vreau să fie studiat"
În vara asta, o bucurie deschide o alta! FRESH 0.0 – optimism 100% răcoritor
PUBLICITATE
În vara asta, o bucurie deschide o alta! FRESH 0.0 – optimism 100% răcoritor