Cronică de film | Îmi plec capul în fața lui „Godzilla: Regele Monștrilor”, dar asta numai pentru că am ațipit
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Godzilla: Regele Monștrilor” aduce pe marele ecran genul de război la care visam în copilărie: toate creaturile gigantice din lume se reunesc pentru confruntarea supremă, care are toate șansele să îngroape Pământul sub ruine. Din păcate, nu mai suntem copii – am ajuns să sperăm la mai mult de-atât.
Cuprins:
„Godzilla: Regele Monștrilor” este partea a treia a seriei de filme interconectate MonsterVerse, din care mai fac parte „Godzilla” (2014) și „Kong: Insula Craniilor” (2017).
Primele două titluri au pus temeliile unei lumi în care bestii antice colosale se pot trezi oricând din hibernare pentru a demola întregi metropole, iar acum toată populația lumii e conștientă de existența acestor așa-ziși Titani. Oamenii sunt într-o continuă stare de anxietate, neștiind exact câți monștri se ascund prin adâncurile Terrei, nici când sau unde vor ieși la suprafață.
Singura dintre creaturi care pare a fi prietenă cu muritorii de rând este Godzilla, cu toate că și acest dinozaur radioactiv provoacă pagube greu de calculat atunci când ne apără de invadatori. Se mai împiedică de câte-un zgârie-nori, mai incendiază o piață sau două...
De această dată, reptila titulară înfruntă un rival clasic din filmografia sa: Ghidorah, imensul dragon cu trei capete, care și-a pus în gând să-l detroneze pe Godzilla, să devină noul Rege al Monștrilor.
O protagonistă demnă de ură
În paralel o urmărim pe cercetătoarea Emma Russell (Vera Farmiga), care crede că a descoperit un mod de a calma dihăniile, de a le controla cât de cât. Împreună cu fostul ei soț (jucat de Kyle Chandler), a inventat un dispozitiv capabil să comunice cu ele pe o frecvență cu efect sedativ.
Înarmată cu miraculoasa tehnologie, Emma pornește în căutarea Titanilor, pregătită să rezolve conflictul global într-un mod absolut imbecil. Nu voi detalia, dar femeia este atât de irațională, încât m-a făcut să mă detașez definitiv de oamenii din film. Am ajuns să le țin pumnii monștrilor, în misiunea lor instinctivă de a demola întreaga lume și de a domni peste ruinele ei.
Bătăliile sunt epice doar pe hârtie
Să lăsăm deoparte personajele umane, pentru că nu de dragul lor îți iei bilet la „Godzilla”. Mergi la cinema să vezi creaturi gigantice împărțindu-și pumni, scuipând foc și călcând în picioare clădiri. Dacă asta-ți dorești, vei primi acțiune din plin, la un nivel extrem.
Teoretic, „Regele Monștrilor” e un vis devenit realitate pentru iubitorii de filme Kaijū. Practic, însă, bătăliile nu sunt atât de impresionante pe cât ar trebui. Unul dintre motive e faptul că monștrii ne sunt dezvăluiți mult prea devreme și mult prea des. Ne obișnuim rapid cu prezența lor spectaculoasă și devenim aproape imuni la impactul ei.
Apoi, numărul mare de Titani implicați în război diminuează grandoarea fiecăruia dintre ei. Nu-i mai percepem ca pe ceva special, pentru că-i vedem răspândiți pe tot globul, deci extraordinarul devine ordinar.
În plus, te poți trezi adesea confuz vizavi de ce se întâmplă pe ecran, atunci când monștrii se iau la trântă. Nu doar din cauza încadraturilor ciudate și a montajului extenuant, ci și pentru că „ringul de luptă” e cufundat în flăcări, fum, valuri de praf, energie radioactivă și munți de moloz. E ca o peliculă groasă, fumurie, care te împiedică să vezi clar confruntarea și să te bucuri de ea.
Cauți distracție? Ghinion.
Nici tonul sobru al filmului nu împinge către entuziasm. Premisa ridicolă promitea distracție nelimitată, dar „Godzilla: Regele Monștrilor” se ia mult prea în serios pentru a fi distractiv. Fiecare cadru cu actori îngrijorați, încruntați și îngroziți îți amintește că ar trebui să stai cu sufletul la gură, să te rogi pentru salvarea omenirii, eventual să gâfâi sub presiunea mizei. Parcă ți se cere să nu te simți bine.
Când faci un film despre un dinozaur radioactiv care boxează cu un dragon cu trei capete, cred că cel mai bun lucru pe care-l poți face e să îmbrățișezi ridicolul premisei. Să tratezi situația degajat și să le permiți spectatorilor să râdă și să aclame.
Glume la care nu râde nimeni
Regizorul Michael Dougherty încearcă să compenseze prin câteva glume extrem de neinspirate, desprinse parcă din filmele de acțiune ale anilor ’90. Sunt poante forțate, jenante, care au fost întâmpinate cu o liniște mormântală în sala de cinema. Replici de genul: „- Oh, my God... / - ...zilla”.
Umorul eșuează lamentabil, ceea ce nu ar trebui să ne mire. Dialogul e gândit de aceiași oameni care s-au ocupat de restul scenariului - un scenariu scris parcă de-un copil de școală generală, care nu și-a dorit decât să aibă cât mai multe scene cu Titani plesnindu-se între ei. Învățătoarea l-a obligat să introducă și niște personaje umane, pentru o fărâmă de realism, așa că puștiul a schițat în silă o mână de protagoniști plicticoși.
Nota 10 (doar) pentru efecte
Deși „Godzilla: Regele Monștrilor” ratează cam toate țintele, nimerește „bullseye” în proba efectelor speciale. Designul bestiilor îți taie răsuflarea pur și simplu, iar textura bogată și mișcările firești îți păcălesc ochiul în a crede că asistă la ceva real, palpabil. Realizările tehnice sunt incredibile, aproape de perfecțiune.
Din păcate, grafica nu poate duce pe umeri un lungmetraj de una singură. Toate celelalte aspecte m-au dezamăgit într-așa hal, încât literalmente am ațipit. În repetate rânduri.
Fanii înrăiți ai genului Kaijū s-ar putea distra de minune, dacă nu vor decât acțiune scăpată de sub control. Găsești aici lupte și pagube materiale cât pentru două vieți. În schimb, dacă vrei o poveste competentă pusă-n scenă de personaje interesante, care dialoghează ca niște oameni normali, nu prea te văd ieșind bucuros din sală.
„Godzilla: Regele Monștrilor” rulează în cinematografele din România începând de pe 31 mai.
Nota: 5/10
<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/HLvc8s1IPTo" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>
