„Pentru mine tu ești Ceaușescu”, filmul care provoacă tânăra generație. Cât de aproape e sursa răului pentru fiecare?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Care e rădăcina răului? Când s-a produs schimbarea aia dintr-un băiat de la ţară? Ce l-a schimbat? Mediul social? Puşcăria, sărăcia? Dacă e sărăcia, atunci să avem grijă. Lipsa de educaţie? Și acum o avem”, spune Sebastian Mihăilescu, 38 de ani, care şi-a făcut debutul în regie cu documentarul „Pentru mine tu eşti Ceauşescu”.
Cuprins:
- De la o carieră în IT într-un mic hotel în Santorini
- Spoturi publicitare și filme de artă
- „Pentru mine tu eşti Ceauşescu”
- „Ce l-a schimbat pe Ceaușescu?”
- „Filmul înseamnă conflict”
- Ceauşescu, între Pablo Escobar şi un erou de cărţi motivaţionale
- Să-l cauţi pe Dumnezeu în faţa camerei
- „Fac documentar, că n-am bani de ficţiune”
- Scenariul eliberat
„Pentru mine tu eşti Ceauşescu” a obţinut premiile pentru Cel mai bun film din Europa Centrală și de Est și Cea mai bună imagine, în cadrul Festivalului Internațional de Film Documentar Ji.hlava (Cehia), precum și Cel mai bun lungmetraj de debut la Festivalul DocLisboa, la Lisabona (unde a avut loc şi premiera mondială).
<strong>Imaginea lui Ceauşescu tânăr, misterioasă chiar şi în cărţile de istorie, devine pretext pentru a discuta despre tânăra generaţie de astăzi. </strong>
Libertatea a vorbit cu regizorul despre drumul lung care a culminat cu acest film experimental, dar şi despre al doilea film al său, „Dublă fericire” (acum în postproducţie).
De la o carieră în IT într-un mic hotel în Santorini
Sebastian Mihăilescu şi-a dorit toată copilăria să devină artist. Picta, scria versuri, visa să dea la Arte sau la Arhitectură. Dar la 18 ani nu s-a avântat să urmeze niciuna dintre aceste pasiuni. A făcut Politehnica şi apoi şi-a construit o carieră de succes, lucrând câţiva ani în IT, atât în ţară, cât şi în străinătate. Dar ceva îi lipsea. La 27 de ani, vârsta „blestemată” în lumea artistică, Sebastian şi-a luat un an sabatic. A făcut turul Europei cu autostopul şi apoi a lucrat o vreme la recepţia unui hotel mic, de familie, în insula grecească Santorini, una dintre atracțiile simbolice ale Mediteranei.
Încercam să mă regăsesc. Sună burghez, ştiu, dar e un şoc să lucrezi pe un salariu ca programator şi apoi să vii la o recepţie. Cumva ţi-e ruşine. De fapt, atunci înveţi că totul e trecător şi că eşti acolo, atunci, şi do it. Sebastian Mihăilescu:
S-a întors în ţară hotărât să dea admiterea la UNATC, la regie de film. Dar o singură dată. „Nu-mi permiteam să vin să dau de 5 ori. Aveam 28 de ani deja”. Din fericire, a intrat.
Spoturi publicitare și filme de artă
Ideea de a face film îi venise cu mulţi ani în urmă, pe când era student la Poli şi locuia în Regie. Erau vremurile când „oamenii pasionaţi mergeau cu genţi pline de DVD-uri cu filme”, „cu tot felul de filme-cult şi dubioşenii”. Dar a avut nevoie de un context cum a fost facultatea pentru ca toate piesele din puzzle să se lege.
Până să ajungă student pentru a doua oară, se căsătorise şi divorţase. Fusese lovit de un autobuz, la propriu, şi petrecuse câteva zile în comă. Locuise în Viena, învăţase design şi participase la un casting pentru o telenovelă.
Toate experienţele, mundane sau artistice, l-au ajutat şi la admitere, şi mai departe în filmele pe care le-a regizat, printre care scurtmetrajele „Luna de miere” (2014), „Apartament interbelic, zonă superbă, ultracentrală” (selectat la Locarno în 2016) şi „Spaţiu geografic greu de definit, căruia, momentan, îi spunem deltă” (2016). A lucrat şi ca asistent de regie la doi regizori români consacraţi, dar foarte diferiţi: Radu Muntean şi Radu Jude. Cu aceştia are în comun şi faptul că face advertising în paralel cu filmul de artă.
„Pentru mine tu eşti Ceauşescu”
Dacă scurtmetrajele sale păstrează convenţia realismului românesc, cu planuri-secvenţă, „Pentru mine tu eşti Ceauşescu” e un film ciudat. Onest, amuzant, dar şi foarte experimental. „Simţeam că n-am nimic de pierdut”, spune Sebastian. „Încerc să fiu curajos. Măcar în film, dacă nu-n viaţa reală”.
Pelicula se concentrează pe mai multe momente din istoria lui Ceauşescu tânăr. Ceauşescu dinainte să devină Ceauşescu. Sunt scene foarte puţin descrise în documentele istorice, aproape absente, dar recuperate şi improvizate alături de o distribuţie tânără, formată din actori neprofesionişti.
<strong>Pe rând, fiecare dintre tineri devine Ceauşescu, iar filmul documentează aceste încercări ale lor. Este mai mult o oglindă întoarsă spre o generaţie, majoritatea băieţi cu vârste între 15 şi 25 de ani, decât o lupă îndreptată spre Ceauşescu. </strong>
Şi totuşi, de ce Ceauşescu? De ce Ceauşescu tânăr? l-am întrebat pe Sebastian. „Pentru că e un icon. Toată lumea ştie de Ceauşescu. Dar perioada aceea din viaţa lui n-a fost reprezentată. Şi mi se pare tare: ia să vedem, mă, pe ăsta pe care îl ştie toată lumea, îl ştim cu adevărat? Nu-l ştim cu adevărat. Sunt doar câteva documente şi multă propagandă, biografie inventată”.
„Ce l-a schimbat pe Ceaușescu?”
Nu a vrut să vină cu răspunsurile în filmul lui, cât mai ales să pună întrebările corecte: „Care e rădăcina răului? Când s-a produs schimbarea aia dintr-un băiat de la ţară? De aceea e interesant acel moment: e când se fabrică. Ce l-a schimbat? Mediul social? Puşcăria, sărăcia? Dacă e sărăcia, atunci să avem grijă. Lipsa de educaţie? Păi, să avem grijă şi astăzi. Pentru că lipsa de educaţie naşte monştri. Şi noi (în România) nu avem educaţie”.
Documentarul a fost filmat în 10 zile: primele două au fost dedicate castingului, din care sunt păstrate secvenţe în prima parte a filmului, celelalte 8 - filmărilor propriu-zise cu cei selectaţi.
Sebastian şi echipa lui au văzut peste 60 de tineri la casting, din diferite cartiere ale Bucureştiului şi Buftea. „Plus Ferentari, care nu e integrat în Bucureşti, e separat cu o linie invizibilă de restul oraşului. Pe străzile alea mai trec maşini de poliţie, una de jandarmerie, dar niciuna care să-i ajute pe oameni să le ia gunoiul”.
„Filmul înseamnă conflict”
Din toate zonele astea, regizorul şi-a ales personajele, mergând mai mult pe intuiţie. Voia oameni care să semene fizic cu Ceauşescu din acele timpuri, dar şi care să-i amintească de tânărul Ceauşescu printr-o anume trăsătură de personalitate, un detaliu biografic sau ca motivaţie. Şi, nu în ultimul rând, căuta oameni a căror interacţiune comună să fie interesantă filmic.
„S-au făcut nişte bisericuţe în timpul filmărilor, s-au creat nişte dinamici între ei. Filmul înseamnă conflict. Unul vrea ceva şi celălalt îi stă în cale. Existau nişte tensiuni între ei şi am încercat să le şi amplific”. Adică i-a manipulat? „Am mai umblat un pic pe la butoane, am fost catalizatorul”, mărturiseşte râzând.
Ceauşescu, între Pablo Escobar şi un erou de cărţi motivaţionale
În plus, le-a dat şi puştilor să citească tot ce strânsese în el din documentarea despre acea perioadă din viaţa lui Ceauşescu: cărţi şi documente istorice.
Sebastian însuşi ajunsese la golurile din biografia lui Ceauşescu din curiozitate personală. „Am văzut că era un băiat care venea, de fapt, dintr-o clasă medie, că tatăl lui a fost primar liberal. Apăreau nişte lucruri care-mi contraziceau tot ce ştiam. Poate istoricii ştiu, dar eu nu ştiam. A venit la Bucureşti - care pe atunci era ce e azi străinătatea, a fost destul de agresiv, spărgea nişte geamuri pe Calea Victoriei, a fost arestat”.
<strong>Frântură cu frântură, Sebastian a adunat tot ce-a găsit din acea perioadă; a citit dosarul de cadre şi dosarul de siguranţă, scrisorile din închisoare. A primit ajutor de la istoricul Mihai Burcea.</strong>
„Un agent comunist îi aducea în puşcărie pachete cu kilograme de sardine. Ce făcea cu câte 7 kilograme jumătate de sardine?, mă întrebam”. Cu toată documentarea lui, mai interesante decât răspunsurile pe care le putea oferi filmul erau întrebările, necunoscutele, vidul pe care i-a lăsat pe actorii lui neprofesionişti să-l umple.
La filmări a mers pe un stil observaţional, antropologic. „Documentarul e un black box (n.r. - o cutie neagră) pe care îl alimentez cu documente şi văd ce scot ei de-acolo şi cum văd ei filmul”, explică Sebastian. „Pariul era cum să umbli foarte uşor pe lângă ei, să le dai lor puterea”. De altfel, puştii au avut control total pe una din cele trei camere cu care s-a filmat.
„Şi la casting am vrut să văd cum ar folosi ei mijloacele filmice: cum credeţi voi că ar trebui să vă îmbrăcaţi, cum credeţi voi că ar trebui să filmăm? Şi au început să apară clişeele Netflix. (Ceauşescu) ajunsese un fel de Escobar în puşcărie în capul lor, ai văzut. Pentru alţii, era erou de cărţi motivaţionale: uite, ce-a reuşit, a plecat de la ţară şi a ajuns preşedinte”.
Din perioada de până în 1945, sunt şi puţine imagini cu Ceauşescu: 6 fotografii, pe care Sebastian şi actorii lui amatori le reconstituie în film, în cadre fără sunet.
Să-l cauţi pe Dumnezeu în faţa camerei
„Mie îmi place să observ. Cred că sunt două categorii de artişti: cei care încearcă să arate ei cum e lumea, ca şi cum ştiu deja şi vor să o reconstruiască în faţa camerei. Şi mai sunt cei care îl caută pe Dumnezeu, care se uită în jur şi caută minunea aia”.
Sebastian crede că emoţia unui film e condiţionată de adevărul lui - şi pe acela îl găseşti la filmări, dacă rămâi deschis în moment (fie că e vorba de ficţiune sau documentar). „Altfel, dacă ai pleca la drum cu un adevăr deja ştiut şi vrei să-l demonstrezi, ar fi propagandă, reclamă”.
„Nu vreau mai mult: doar un pic de adevăr. Încerc să mă mir şi eu de ce se întâmplă acolo în faţa camerei. Dacă tu nu te miri, nu se va mira nici publicul. Dacă nu ai emoţie la filmare, în spatele camerei, nu se va întâmpla nici din montaj. Poate să vină cel mai tare monteur. Face o cochilie, o coajă, dar oricum e o făcătură, da? Poate iese: cu artificii, cu muzică. Cu cârje. Dar dacă e real din filmare, nu mai ai nevoie de nimic. Că e acolo”.
Pentru Sebastian, să facă film e şi o cale prin care încearcă să-şi învingă egoul (obiectiv pentru care a renunţat şi la conturile de pe reţelele sociale). „Ca să fie real ceea ce faci, trebuie să fii tu mai prejos decât subiectul tău”.
„Fac documentar, că n-am bani de ficţiune”
Cu toate acestea, apare de două ori în filmul lui de debut. Spune că prima scenă a fost un moment spontan. Operatorul camerei observaţionale întoarce lentila spre el în timp ce regizorul ajută la montarea unei copertine. Montajul reţine un scurt dialog în care regizorul mărturiseşte că face film documentar, că n-a avut bani de ficţiune - o glumă doar pe jumătate.
Documentarul a fost filmat pe buget şi resurse reduse: mai puțin de 200.000 euro, din care 100.000 euro finanțare CNC, față de mai mult de un milion de euro cât va costa al doilea film, unul de ficţiune. Dar ar fi costat şi mai mult să facă un film de epocă, avându-l ca subiect pe Ceauşescu tânăr.
Dacă prima secvenţă în care apare regizorul e neplanificată, a doua e, mărturiseşte şi el, „pusă cu mâna”. Însă, „e o caricatură acolo, mă iau la mişto” (caricatura e marcată filmic cu sugestia unei eclipse). Această scenă apare spre finalul filmului, pentru că „aveam nevoie de o concluzie”.
În această secvenţă, regizorul vorbeşte cu actorul neprofesionist cu cea mai semnificativă prezenţă în film, un adolescent pasionat de cărţi de self-help, care recită uneori ca nişte mantre citate din Dale Carnegie. Dialogul lor e semnalizat ca fiind regizat (Mihăilescu apare un pic iritat că nu e gata camera). De altfel, sunt mai multe semnale în film care ne tot aduc aminte că filmul e prefabricat, „o făcătură”, cum spune Mihăilescu. Dar fix deconstruind astfel şi urmărindu-şi neobosit actorii-personaje în cele opt zile de filmare, Sebastian şi echipa lui ajung la nişte momente de adevăr.
Scenariul eliberat
La doar câteva zile după ce-a terminat munca la documentar, şi-a propus să urmeze o căutare similară şi când a filmat lungmetrajul de ficţiune.
„Dublă fericire”, în care joacă István Téglás, Mălina Manovici şi Denisa Nicolae, este o dramă suprarealistă despre „ce mai înseamnă să fii bărbat astăzi?”. Plecase de la un scenariu de 90 de pagini, pe care l-a scris şi rescris în ultimii cinci ani. După documentar, spune că „s-a eliberat” şi şi-a dat seama că vrea să facă altfel.
Aşa că a şters dialogurile şi a rămas cu 30 de pagini de secvenţe. Apoi şi-a impus singur nişte constrângeri: doar 18 zile de filmare, cameră fixă, filmare pe peliculă - ferm convins că din constrângeri izvorăşte creativitatea (aşa cum a ieşit un documentar experimental în locul unui film istoric, din lipsă de buget).
Şi, la fel ca la documentar, a lăsat „lucrurile să se întâmple în moment”.
Foto: aarc.ro
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/p_Wk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2U4bU1CcVB3RzU2S2txdDk1ck1xVmdoQ05RTzgxYTg5U2sxemUwWE4uanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Raiul pe pământ! Cum arată casa cu 5 camere a Mirelei Vaida: Living cu perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 € [27 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
