Un serial așteptat de câțiva ani și două filme de epocă de văzut. De ce ne place să evadăm în trecut

De unde vine fascinația noastră pentru trecut, chiar dacă nu avem nicio încredințare că „înainte era mai bine”? H.C. Andersen, în  memoriile sale de călătorie „Bazarul unui poet”, apărute recent la Editura Humanitas în frumoasa traducere a lui Grete Tartler și Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, vorbea în 1840 despre o casă veche din Augsburg referindu-se la „vremurile bune de altădată”. Nu doar faptul că Andersen trăia în plină perioadă romantică justifică atracția lui pentru vechi, deși a fost printre cei care au salutat apariția trenului, a cărui funcționare o explică „fiindcă nu toți cititorii vor fi văzut, poate, un tren”. 

Probabil că nostalgia pentru trecut ține, de fapt, de nostalgia față de sursă, locul de unde venim cu toții. Nu scria tot Andersen în 1840, când călătoria pe Dunăre îl obligă să intre la Orșova în obișnuita carantină, că „toți ne aflăm în carantină pe această lume, până ni se îngăduie să facem marea călătorie la cer”?

Poate că acest lucru explică în parte preferința escapistă pentru seriale de epocă – mai mult seriale decât lungmetraje pentru că, fiind destinate publicului foarte larg, serialele sunt gândite să fie relaxante, și nu să creeze dificultăți de digerare. Firește, pentru a fi escapiste, aceste producții trebuie să ne întoarcă într-un univers lipsit de griji materiale. Nu e niciun escapism în Dickens. 

Recomandări

Prima reacție a TikTok, după acuzațiile privind conturile false care l-au promovat pe Călin Georgescu înaintea alegerilor prezidențiale

Deși, potrivit dicționarului, escapismul presupune evadarea în atemporal (și nu într-o perioadă precisă din trecut) pentru a contempla esențele spirituale, în cazul acestor seriale e vorba despre o evadare „simplă”, fără esențe spirituale, doar pentru a uita de prezent.

Entertainmentul de epocă presupune azi evadarea în povești ale căror conflicte dramaturgice nu sunt atât de ascuțite încât să acopere frumusețea decorurilor și a costumelor. Ne uităm cum pică lumina pe mobile și ne imaginăm că așa se trăia atunci, chiar dacă nu știm bine epoca și nu putem recunoaște o scenografie profesionistă.

Serialul „Downton Abbey”, creat de Julian Fellowes pentru ITV, a avut un succes imens între 2010 și 2015, dar lungmetrajul omonim regizat de Michael Engler, scris de Julian Fellowes și apărut în 2019, a dat impresia unei defilări de personaje. Inexistența unei intrigi consistente arăta eroii drept ceea ce și erau, dar nu fusese atât de vizibil pe micul ecran – niște efigii definite prin puține trăsături, care se întretăiau astfel încât să te obișnuiești cu ele și să vrei să le revezi săptămâna următoare. „Downton Abbey” a fost la apariție o plăcere vinovată: l-am urmărit mai mult pentru epocă decât pentru poveste, dar, când am încercat să-l reiau, m-a plictisit. Lumina continua să pice frumos, dar personajele mi s-au părut afectate.

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

Lungmetrajul „Downton Abbey” din 2019 n-a putut reîncălzi nici el supa. Pentru alți spectatori a funcționat, dovadă că între timp s-a turnat o continuare, „Downton Abbey: A New Era”, scrisă de Julian Fellowes și regizată de Simon Curtis, care va ieși pe marile ecrane în martie 2022.

„Epoca de Aur” / „The Gilded Age”

Până atunci, amatorii trecutului edulcorat au ocazia să-și clătească ochii cu serialul „Epoca de Aur” / „The Gilded Age”, în premieră la HBO și HBO Go din 25 ianuarie 2022. Creat tot de Julian Fellowes, scris de acesta împreună cu Sonja Warfield și regizat de Michael Engler și Salli Richardson-Whitfield, serialul de nouă episoade e un „Downton Abbey” american, cu acțiunea plasată înaintea evenimentelor din serialul britanic, în timpul perioadei cunoscute în SUA ca „the Gilded Age” (Epoca de Aur, în jurul anilor 1870-1900), perioadă de mare avânt economic și de puternice conflicte între vechi și nou. 

În miezul evenimentelor nu mai e o singură familie de aristocrați, ci sunt mai multe familii bogate din New Yorkul anului 1882 – familii vechi, dar și noi îmbogățiți care schimbă peisajul uman cu lipsa lor de scrupule și cu ambiția de ascensiune socială rapidă. Printre aceștia, soții Bertha și George Russell (interpretați de Carrie Coon și Morgan Spector), care tocmai și-au tras un palat pe 5^th Avenue. El e lansat bine de tot în afaceri cu căi ferate, ea e o țoapă care vrea să intre în elită doar pentru că are bani.

Recomandări

Călin Georgescu va cere reintroducerea serviciului militar obligatoriu, dacă devine președintele României: „Înnobilează tinerii, reface cultul onoarei și demnității”

Vizavi locuiesc două surori bogate și mai în vârstă, Agnes van Rhijn (Christine Baranski) și Ada Brook (Cynthia Nixon), ale căror rochii în culori estompate aproape că se topesc în aerul închis al apartamentului cu tapete vineții. Agnes van Rhijn e un fel de Violet Crowley (Maggie Smith) din „Downton Abbey” – acritura serialului și „garantul realității” (cum spun psihologii) în lumea în care se învârt personajele, cu bărbați care fac bani și soții care n-au voie să muncească, doar să se implice în opere filantropice, pretinzând că le pasă de nevoiași. Dacă noii îmbogățiți sunt propulsați de tupeu, surorile sunt apărătoarele tradiției și nu de puține ori au idei retrograde.

Temele discursului contemporan sunt mai prezente în „Epoca de Aur” decât erau în „Downton Abbey”. Unul dintre personaje e Peggy Scott (Denée Benton), o tânără de culoare cu talent literar care se confruntă la tot pasul cu discriminarea; fiul lui Agnes van Rhijn trăiește pe ascuns cu iubitul lui, plănuind un mariaj de fațadă cu o fată inocentă și bogată; o membră a înaltei societăți e ostracizată pentru că s-a aflat că a trăit în adulter cu soțul înainte ca precedenta lui soție să moară, iar una dintre servitoare a fost abuzată sexual în copilărie, în interiorul familiei ei. 

Și „Vârsta inocenței” (1993) vorbea despre o femeie pusă la zid de societate pentru viața ei liberă, dar diferența dintre filmul lui Martin Scorsese și acest serial e diferența dintre o temă preluată din materialul literar originar (Edith Wharton) și gătită în sosul perioadei respective și un scenariu care ține cont de corectitudinea politică.

Din cele cinci episoade văzute înaintea premierei nu mi s-a părut că „Epoca de Aur” ar fi mai bun ca „Downton Abbey”. Ghinionul lui e că va fi supus comparației, iar oamenii ar putea fi dezamăgiți și dacă găsesc urme de „Downton Abbey”, și dacă nu găsesc.

Filmările în exterior sunt mai puține, personajele nu sunt atât de pregnante și nici actorii atât de charismatici, acțiunea e mai apropiată de o telenovelă, dar povestea e plasată într-o perioadă istorică mai puțin tratată cinematografic (adaptările după Edith Wharton nefiind atât de numeroase.). 

Un alt avantaj poate fi și faptul că, deși se referă și la prezent (discrepanțe economice, minorități etc), „Epoca de Aur” rămâne o producție de epocă, spre deosebire de „Bridgerton” (Netflix) sau „The Great” (HBO), care, deși sunt plasate printre jupoane și peruci, sunt seriale moderne ca tematică și abordare – de aici o sursă majoră de kitsch, care le face nefrecventabile. Nu toată lumea are talentul Sofiei Coppola de a asambla din foarfeci, panglici și soundrack punk un „Marie Antoinette” atemporal, deși la o nouă vizionare după premiera din 2006, și acesta ar putea părea veștejit.

Dacă vreți un film de epocă adevărat, căutați „Gosford Park”, regizat de Robert Altman pe scenariul distins cu Oscar al lui Julian Fellowes. În 1932, o crimă petrecută la reședința unui industriaș englez e prilej pentru o satiră neagră inspirată din Agatha Christie, dar și pentru un studiu de caractere despre o lume în declin. Personajul jucat de Maggie Smith, precum și o serie de teme – de pildă, felul cum lumea bogătașilor se intersectează cu cea a servitorilor – vor reapărea în „Downton Abbey”.

O altă sugestie de film de epocă e o bijuterie și mai veche – „A Royal Scandal”, regizat de Otto Preminger și Ernst Lubitsch în 1945, al cărui link l-am primit de la o prietenă chiar când scriam acest text, cu recomandarea că e savuros și escapist. Această excelentă comedie despre Ecaterina cea Mare a Rusiei, mai preocupată să seducă ofițerii decât să domnească, vine dintr-o perioadă când în cinema exista mai multă grijă pentru replici bune ca azi. Deși are 77 de ani, scenariul e proaspăt și inteligent, lucru care nu se poate spune despre majoritatea scenariilor scrise azi.

„Câți țărani avem? De ce sunt atât de mulți? De ce au atâtea probleme? ”– sunt întrebări pe care le sugerează nepriceputa țarină ofițerului care e interesat mai mult de problema țărănească decât de persoana ei. 

Filmul nu a avut în 1945 succes de public ori de critică, dar azi e genul de comedie neînsemnată care îți luminează seara.

„A Royal Scandal” poate fi văzut integral aici:

Până la urmă, însă, fiecare e liber să aprecieze ce filme dorește. Evadarea din cotidian e și ea o problemă personală.

Urmărește-ne pe Google News