Cine a fost Alfred Nobel. Povestea din spatele Premiilor Nobel
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Numele lui Alfred Nobel este astăzi sinonim cu excelența științifică și cu idealul păcii. Premiile care îi poartă numele sunt unele dintre cele mai prestigioase din lume, însă puțini știu cine a fost omul din spatele lor: un inginer de geniu, un industriaș necruțător sau un om singuratic măcinat de propria moștenire?
Cuprins:
O copilărie între faliment și exil
Alfred Nobel s-a născut la Stockholm, pe 21 octombrie 1833, fiind al treilea copil al familiei. Tatăl său, Immanuel Nobel, era un reputat inginer și inventator, care construia poduri și clădiri în capitala țării, descendent al celebrului savant suedez Olof Rudbeck. În legătură cu lucrările sale de construcții, Immanuel a experimentat și diverse tehnici de detonare a rocilor. Mama lui Alfred, Andriette (născută Ahlsell), provenea dintr-o familie înstărită. Din cauza unor nenorociri survenite în activitatea sa de constructor, provocate de pierderea unor barje cu materiale de construcție, Immanuel Nobel a fost silit să declare falimentul chiar în anul în care s-a născut Alfred. În 1837, Nobel Senior a părăsit Suedia pentru a-și începe o nouă carieră în Finlanda și în Rusia. Rămasă în Stockholm, Andriette a deschis un magazin alimentar, care îi aducea un venit modest, astfel încât își putea întreține familia. Între timp, însă, soțul ei a avut succes cu noua afacere din Sankt Petersburg, un atelier mecanic care furniza echipamente armatei țariste. Acesta i-a convins pe țarul Nicolae I și pe generalii săi că minele navale ar putea fi folosite pentru a bloca navele de război inamice care amenințau orașul. Minele navale concepute de Immanuel Nobel erau dispozitive simple, alcătuite din butoaie de lemn scufundate și umplute cu praf de pușcă. Plasate la suprafață, în Golful Finlandei, acestea au împiedicat cu succes navele Marinei Regale Britanice să se apropie la distanță de tragere de Sankt Petersburg în timpul Războiului Crimeii (1853-1856).
A studiat cu profesori particulari
Datorită succesului în afaceri și în industrie, în 1842, Immanuel și-a putut aduce familia la Sankt Petersburg. Alfred era un copil firav și adesea bolnav. De aceea, el nu a urmat o școală obișnuită, ci a primit, alături de frații săi, o educație de prim rang din partea unor profesori particulari. A învățat științele naturii, chimia, fizica, literatura și mai multe limbi străine, care aveau să-i fie de folos într-o carieră desfășurată pe mai multe continente. Până la vârsta de 17 ani, vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza și germana. De asemenea, el era interesat și de literatura și poezia engleză, fiind un admirator al poetului englez Shelley, care l-a inspirat să scrie el însuși versuri. Tatăl lui Alfred, care își dorea ca fiii lui să i se alăture în afacere ca ingineri, nu vedea cu ochi buni pasiunea fiului său pentru poezie și îl considera destul de introvertit, potrivit nobelprize.org. Ca să-i lărgească orizontul lui Alfred, tatăl său l-a trimis în străinătate pentru o pregătire suplimentară în domeniul ingineriei chimice. Timp de doi ani, Alfred a vizitat Suedia, Germania, Franța și SUA.
Nobel și provocarea nitroglicerinei
La Paris, orașul care i-a plăcut cel mai mult, a lucrat în laboratorul privat al profesorului T. J. Pelouze, un chimist celebru al vremii. Așa l-a cunoscut pe tânărul chimist italian Ascanio Sobrero, care, cu trei ani înainte, inventase nitroglicerina, un lichid extrem de exploziv, care se obținea prin amestecarea glicerinei cu acid sulfuric și acid azotic. Aceasta era considerată prea periculoasă pentru a avea vreo utilitate practică. Deși puterea ei explozivă depășea cu mult pe cea a prafului de pușcă, lichidul exploda într-un mod foarte imprevizibil atunci când era supus căldurii și presiunii. Alfred s-a interesat foarte mult de nitroglicerină și de modul în care ar putea fi folosită practic în lucrările de construcții. Și-a dat seama, de asemenea, că trebuiau rezolvate problemele de siguranță și că trebuia pusă la punct o metodă de detonare controlată a nitroglicerinei. Când a călătorit în Statele Unite, l-a vizitat pe John Ericsson, inginerul suedezo-american care dezvoltase elicea pentru nave. În 1852, lui Alfred i s-a cerut să se întoarcă și să lucreze în cadrul afacerii familiei, care prospera datorită livrărilor către armata Rusiei țariste. Împreună cu tatăl său, el a făcut experimente pentru a transforma nitroglicerina într-un exploziv util din punct de vedere comercial și tehnic.
A brevetat dinamita pe bază de nitroglicerină
Odată cu sfârșitul războiului și schimbarea condițiilor, Immanuel Nobel a intrat din nou în faliment. Împreună cu doi dintre fiii săi, Alfred și Emil, a părăsit Sankt Petersburg și s-a întors la Stockholm, în timp ce ceilalți doi fii ai săi, Robert și Ludvig, au rămas în Rusia. Cu oarece dificultăți, au reușit să salveze afacerea familiei și apoi au dezvoltat industria petrolului în sudul Imperiului Rus, devenind unii dintre cei mai bogați oameni ai acelor vremuri. După întoarcerea în Suedia, în 1863, Alfred Nobel s-a concentrat pe dezvoltarea nitroglicerinei ca exploziv. Mai multe explozii, între care una, produsă în 1864, în care și-au pierdut viața fratele său Emil și alte câteva persoane, au convins opinia publică de faptul că producția de nitroglicerină era extrem de periculoasă. Autoritățile au interzis orice experimente cu nitroglicerină în Stockholm, iar Alfred a fost nevoit să-și mute experimentele pe o barjă ancorată pe lacul Mälaren. El nu s-a descurajat, iar în același an, a reușit să înceapă producția în masă de nitroglicerină. Pentru a face manipularea nitroglicerinei mai sigură, Nobel a experimentat cu diverși aditivi și avea să descopere în curând că, prin amestecarea nitroglicerinei cu kieselgur (diatomit), lichidul se transforma într-o pastă ce putea fi modelată în cartușe de dimensiuni și forme potrivite pentru a fi introduse în găurile de mină. În 1867, el a brevetat acest material sub numele de dinamită. Pentru a putea detona cartușele de dinamită, Nobel a inventat și capsa detonantă, care se declanșa cu ajutorul unui fitil aprins.
Alfred Nobel a deținut 355 de brevete de invenție
Aceste invenții au apărut în același timp cu intrarea în uz general a coroanei de foraj cu diamant și a ciocanului pneumatic. Împreună, au redus drastic costul dislocării rocilor, al săpării tunelurilor, al construirii canalelor și al multor alte tipuri de lucrări de construcții. Piața pentru dinamită și capse detonante a crescut foarte rapid, iar Alfred Nobel s-a dovedit a fi și un antreprenor și om de afaceri foarte abil.
Până în 1865, fabrica sa din Krümmel, lângă Hamburg (Germania), exporta explozivi pe bază de nitroglicerină în țări din Europa, în America și în Australia. De-a lungul anilor, a întemeiat fabrici și laboratoare în 90 de orașe din peste 20 de țări. Deși a locuit la Paris o mare parte din viață, el călătorea foarte des, determinându-l pe romancierul francez Victor Hugo să-l descrie la un moment dat drept „cel mai bogat vagabond al Europei”. Când nu călătorea și nu se ocupa de afaceri, Nobel lucra intens în diversele sale laboratoare, mai întâi la Stockholm, iar mai târziu la Hamburg, Ardeer (Scoția), Paris și Sevran (Franța), Karlskoga (Suedia) și San Remo (Italia). S-a concentrat pe dezvoltarea tehnologiei explozivilor, dar și pe alte invenții chimice, printre care materiale precum cauciucul și pielea sintetice, mătasea artificială și altele. La momentul morții sale, în 1896, avea 355 de brevete.
Prietenia cu Bertha von Suttner
Munca intensă și călătoriile nu i-au lăsat prea mult timp pentru viața personală și la vârsta de 43 de ani se simțea deja ca un bătrân, ceea ce l-a făcut să dea un anunț la ziar: „Domn în vârstă, bogat și foarte instruit, caută o doamnă matură, cunoscătoare de limbi străine, în calitate de secretară și supraveghetoare a gospodăriei”. Cea mai calificată candidată s-a dovedit a fi o austriacă, contesa Bertha Kinsky. După ce a lucrat foarte puțin timp pentru Alfred Nobel, ea a hotărât să se întoarcă în Austria pentru a se căsători cu contele Arthur von Suttner. Cu toate acestea, cei doi au rămas prieteni și au corespondat mulți ani.
De-a lungul timpului, Bertha von Suttner a devenit tot mai critică față de cursa înarmărilor și a scris o carte celebră, „Jos armele!”, devenind o figură proeminentă a mișcării pentru pace. Fără îndoială, acest lucru l-a influențat pe Alfred când și-a scris testamentul final, în care a prevăzut un premiu pentru persoanele sau organizațiile care promovează pacea. Primele premii Nobel au fost decernate în 1901, pe 10 decembrie, data morții lui Nobel. La câțiva ani după decesul său, Storting-ul norvegian (Parlamentul unicameral) a decis să acorde Premiul Nobel pentru Pace din 1905 Berthei von Suttner „pentru curajul ei de a se opune ororilor războiului”. Se crede că înființarea acestui premiu a fost inspirată în principal de ea.
Ultimul testament al lui Alfred Nobel
Măreția lui Alfred Nobel a constat în capacitatea de a îmbina mintea pătrunzătoare a omului de știință și a inventatorului cu dinamismul vizionar al industriașului. El se interesa îndeaproape de problemele sociale și de cele legate de pace și a susținut ceea ce în epoca sa erau considerate opinii radicale. A avut un mare interes pentru literatură și și-a scris propriile poezii și opere dramatice, iar premiile care îi poartă numele au devenit o extensie și o împlinire a intereselor sale de-o viață.
Multe dintre companiile întemeiate de Nobel s-au dezvoltat în întreprinderi industriale care joacă și astăzi un rol important în economia mondială, cum ar fi de exemplu Imperial Chemical Industries (ICI) din Marea Britanie, Société Centrale de Dynamite (Franța) și Dyno Industries (Norvegia).
Spre sfârșitul vieții, el a achiziționat compania AB Bofors din Karlskoga, unde conacul Björkborn a devenit casa sa din Suedia. Alfred Nobel s-a stins din viață la San Remo, la 10 decembrie 1896. I-au trebuit câțiva ani pentru a-și redacta testamentul. Versiunea finală, datată 27 noiembrie 1895, prevedea că cea mai mare parte a imensei sale averi trebuia rezervată unui fond pentru finanțarea unor premii onorifice anuale, care urmau să fie acordate în domeniile fizicii, chimiei, medicinei, literaturii și păcii, potrivit nobelpeacecenter.org.
Executorii testamentari au fost doi tineri ingineri, Ragnar Sohlman și Rudolf Lilljequist. Ei au înființat Fundația Nobel, ca organizație menită să administreze bunurile financiare lăsate de Nobel în acest scop și să coordoneze activitatea instituțiilor care acordă premiile. Nu a fost deloc simplu, deoarece testamentul a fost contestat de rude și de autorități din mai multe țări.
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
