IN A RELATIONSHIP | Cauze ale plagiatului: exemplul altor elevi, toleranța profesorilor și teama de note mici
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Care sunt situațiile în care copiatul devine acceptabil și când este blamat? Psihoterapeuta Silvia Guță explică care sunt gândurile și emoțiile asociate cu copiatul, după ce, într-un articol anterior, a analizat câteva amintiri din copilărie despre această practică. Aceasta a conturat o interpretare psihologică a felului în care imitația, atât de normală la vârste fragede, se transformă treptat în copiat și, mai târziu, în plagiat.
Cuprins:
Jurnalista Emilia Șercan, amenințată cu moartea acum trei ani ca urmare a investigațiilor sale cu privire la tezele de doctorat ale unor importanți oameni de stat, a expus public o altă încercare de intimidare. De data aceasta, o acțiune de kompromat, despre care jurnalista vorbește pe larg în acest interviu video onest și chiar amuzant pe alocuri de la Zaiafet. Tehnica de kompromat seamănă leit cu revenge porn (sau pornografia din răzbunare, despre care am mai scris), ca și când ar fi fost copiată de la niște liceeni dezamăgiți și răzbunători.
Astăzi vom analiza răspunsurile din cea de-a doua parte a unui chestionar anonim online, ale cărui întrebări s-au axat pe emoțiile și gândurile asociate cu copiatul de-a lungul vieții, dar și pe diferențierea dintre situațiile în care respondenții consideră copiatul acceptabil sau inacceptabil.
De la o metodă de învățare firească la un pericol social
O primă idee foarte ușor de desprins din cele 22 de răspunsuri* primite de la persoane în 16 și 76 de ani, este faptul că plagiatul, mult mai mult decât copiatul, este considerat total inacceptabil, un adevărat furt și o metodă de a submina progresul societății.
Exemplele de copiat inacceptabil sună cam așa:
- „Când beneficiile copiatului sunt semnificative, când ceea ce ar trebui produs e un material original, nu un comentariu literar învățat pe de rost, când lucrurile copiate sunt clamate drept originale.” - 47 ani, jurnalist;
- „Dacă sunt copiate atitudini și comportamente care fac rău altora. Dacă e munca unei alte persoane, nu consider acceptabil copiatul.” - 36 ani, publicitate;
- „Într-un context academic înalt (doctorat, spre exemplu) sau care poate pune în pericol viața altor oameni.” - 30 ani, manager proiecte culturale;
- „Copiatul la examene de orice fel mi se pare pur și simplu inacceptabil, deoarece în cazul în care examenul este trecut, viitorul acelei persoane este practic unul fals, furat.”- 17 ani, elevă liceu;
- „Copiatul și forma lui mai specială, plagiatul, sunt inacceptabile și de blamat când este vorba de ocuparea unui post prin concurs, ori de construirea unei cariere științifice.” - 46 ani, magistrat;
- „În orice condiții. Falsul atrage falsitatea.” - 46 ani, angajat MApN;
- „Eu consider toate acestea ca un furt (n.r. imitația, copiatul, plagiatul). Cel mult imitația este admisibilă, dar în unele limite. Plagiatul ar trebui să fie pus de către lege în categoria furt și pedepsit ca atare de Codul Penal.” - 76 ani, sociolog.
Citind toate aceste declarații, pare destul de comună convingerea că a copia / a plagia este, în esență, un lucru rău, iresponsabil, egoist și nedrept - cel puțin printre respondenții chestionarului nostru.
Dar oare cum reușesc oamenii care au astfel de convingeri să-și găsească împlinirea sau liniștea într-o țară în care scandalurile de plagiat din politică și administrația publică nici măcar nu sunt însoțite de demisii de onoare? Ba chiar legea permite renunțarea voluntară la un titlu de doctor obținut pe teritoriul țării.
Dilemele etice și performanța de a supraviețui
Cei mai tineri dintre respondenți, aflați încă la liceu sau în facultate, vorbesc despre ceva ce încă li se întâmplă, adică despre un conflict activ la nivelul psihicului lor, ilustrat de „nevoia de a copia”, oricâte dileme etice le-ar ridica această nevoie:
- „Fac diferența dintre copiat și împărtășit idei [...]. Se încurajează pregătirea absolută, ceea ce mi se pare că ne dezumanizează, nemaibucurându-ne de anumite provocări și văzând doar greșeala pe care spun alții că am făcut-o - că am copiat. Și nu mai vedem curajoasa noastră inițiativă de a ne descurca și de a ne folosi cât mai bine resursele curente.” - 16 ani, elevă liceu;
- „Înainte aveam câteva reticențe, însă acum parcă a devenit ceva normal să fac asta, indiferent de context.” - 17 ani, elev liceu;
- „Fiind o persoană foarte conștiincioasă, nu am prea avut nevoie să copiez. Dar au fost și momente în care mi-am călcat pe inimă și am trișat. Adesea, cei care copiau luau mult mai mult decât mine, care eram corectă. Bineînțeles, niciodată nu m-am bazat și nici nu mă voi baza pe copiat, însă mintea îmi spune că e OK să copiez la testele date la materii care nu sunt de profil sau la teste surpriză.” - 17 ani, elevă liceu;
- „Mi-am dat seama că (n.r. - copiatul) e un lucru destul de util pentru materiile pe care nu le consideram relevante pentru mine și pentru viitorul meu, dar la care voiam o notă relativ mare.” - 20 ani, studentă, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială;
- „Când vine vorba de facultate, muncă și viață în general, mi se pare rușinos ca de la o anumită vârstă să nu încerci să depui efortul pentru a realiza ceva unic, al tău. Plagiatul nu te ajută cu nimic, ba chiar îți bagă bețe în roate de aici încolo. Dacă ți-ai ales cariera corectă, nu ar trebui să ai de ce să te mai inspiri de la alții.” - 20 ani, student, Comunicare și Relații Publice.
<strong>Imaginea tristă și revoltătoare care reiese din răspunsurile de mai sus este cea a unui sistem de educație în care integritatea morală și afectivă a elevilor este cel puțin parțial neglijată. În ce fel de școală/familie/societate ajung copiii să simtă că au nevoie să copieze?</strong>
În zilele noastre, principala preocupare a școlii pare să fie încadrarea elevilor într-o ierarhie. De exemplu: olimpicii, elevii buni, cei mediocri și cei slabi. Dar această ierarhizare este stabilită printr-o competiție în care elevii nu intră de pe poziții de egalitate.
Chiar dacă mesajul „Copiatul este greșit și înseamnă furt” se întipărește devreme în mintea copiilor, el este adesea fixat în contrapunct cu „Evaluările sunt nedrepte” și „Nu am ales eu să studiez materia asta” sau „E inutil să studiez materia asta.” Astfel de contrapuncte justifică pentru individ, la nivel psihologic, încălcarea regulii considerate corecte.
Totuși, această justificare nu îi scutește pe cei care-și încalcă propriile reguli de sentimentele de vinovăție și nici de autocritică, chiar dacă uneori acestea sunt însoțite și de mândria, ușurarea sau bucuria de a fi scăpat de un pericol iminent.
„Brânză bună în burduf de câine”
Dar burduful e sistemul, nu elevii care au tot auzit astfel de remarci de la adulții care le ghiceau potențialul, dar nu reușeau să-i motiveze sau să le trezească pasiunea pentru studiu. În realitate, mulți dintre elevii școlii românești au crescut cu această convingere despre ei înșiși: că sunt „brânză bună în burduf de câine”.
Ei și-au asumat la pachet și întreaga vinovăție pentru nereușitele lor școlare, deși e cât se poate de clar că nu toți elevii au parte de condiții de viață care să le faciliteze orientarea atenției pe performanța școlară. Unii pur și simplu trebuie să-și asigure supraviețuirea, înainte de a învăța să citească. Alții, deși au condiții materiale propice dezvoltării academice, nu au parte de afecțiunea, încurajarea sau validarea de care ar avea nevoie pentru a depune în continuare eforturi la școală.
Bineînțeles, responsabilitatea este tot la adulți. Dar schimbările sunt dificil de implementat într-un sistem educațional în care profesorii resimt și acuză mai multe responsabilități față de șefi, inspectori și birocrație decât față de elevi, studenți sau societate, în general.
Conform răspunsurilor pe care le-am primit, condițiile principale ale practicării copiatului par să fie legate de trei factori principali:
- Modelele de comportament ale altor elevi din proximitate și comparația automată a propriilor rezultate cu cele ale colegilor;
- Toleranța cadrelor didactice cu privire la copiat - la nivel de comportament, nu neapărat și la nivel de discurs, ceea ce s-ar putea explica parțial printr-o oarecare empatie sau indulgență manifestată de profesori față de elevii terorizați de goana după note;
- Frica de note mici - fie pe fondul mândriei personale, fie pe fondul fricii de reacția părinților sau a profesorilor, care ar putea fi dezamăgiți, supărați etc.
Dezinteresul a crescut și copiatul a devenit acceptabil
La vârste mai înaintate, practica copiatului pare să fie așezată mai clar printre valorile și principiile morale ale respondenților. O explicație ar fi faptul că respondenții mai avansați în vârstă nu mai trec prin roller coaster-ul emoțional care i-a determinat să încerce și ei copiatul în școală sau facultate. Desigur, lipsa emoțiilor puternice face lucrurile mai clare și mai ușor de gestionat, chiar dacă nedreptatea este încă prezentă.
- „Nu-mi pare rău neapărat că am copiat în liceu, de altfel nu am ajuns atât de rău în viață, pentru că o făceam pentru materiile pe care știam că nu le voi folosi. Pe de altă parte regret, pentru că toată informația ar fi putut face parte din cultura mea generală. Un moment critic a fost când cineva care copiase aproape toată lucrarea mea a luat notă mai mare decat mine. Atunci am simțit că nu e în regulă și că nu ar trebui să își asume nimeni munca altcuiva.” - 28 ani, producție de film;
- „Am trecut de la mândria de a ști la nu îmi pasă. Probabil și pe măsură ce școala venea cu tot felul de chestii nu foarte interesante sau cu profesori tot mai slabi. Pe fondul învățatului comentariilor pe de rost și, în general, după ce am început să sesizez dezinteresul profesorilor și nevoia lor de a avea elevi tocilari, descurajand curiozitatea și discuțiile. Dezinteresul a crescut și copiatul a devenit acceptabil.” - 47 ani, jurnalism;
Standardele morale înalte înseamnă uneori și autocritică violentă
În câteva răspunsuri, accentul cade pe responsabilitatea personală, pe valoarea pozitivă a originialității și mândria rezultatelor obținute pe cont propriu. Este de notat că din aceste răspunsuri lipsește vehemența sau agresivitatea cu care alți respondenți condamnă copiatul sau plagiatul.
Dar, uneori, în răspunsurile lor se strecoară o formă de agresivitate autoadresată, ca o oglindă care reflectă repulsia față de inechitate și nedreptate. Sindromul impostorului apare adesea în astfel de situații, alături de sentimente profunde de vinovăție, autodezamăgire și rușine. Din nefericire pentru societatea noastră, acest complex de emoții pare că îi chinuie mai degrabă pe cei care depun eforturi conștiente să nu fie impostori - sau măcar să nu fie percepuți ca impostori.
- „În facultatea de drept (a doua pentru mine) se copia la greu. La licență, am solicitat supraveghetorilor să lase fetele să-și dea foile între ele, ca măcar să fie liniște în sală, pentru că vorbeau atât de tare încât nu mă puteam concentra... Eu am luat 8, cele care deranjau au luat 10. Eu am intrat din prima încercare la Institutul Naţional al Magistraturii, ele - nu. La INM s-a tolerat copiatul, așa că s-a practicat la greu. Evident că am o părere proastă despre copiat, imitație, plagiat. Cei care practică așa ceva au probleme de personalitate. Vor să pară mai mult decât sunt, sau să ajungă mai mult decât merită, fără muncă.” - 46 ani, magistrat;
- „Am ajuns să am o repulsie față de ideea de a copia [...]. Unul dintre principiile mele este să fiu cât mai original și să-mi fac viața așa cum îmi place mie. Încă respect regula pe care am învățat-o când eram mai mic, aceea de a observa consecințele comportamentelor altor persoane și de a învăța de la ele. Apoi aplic la viața mea, în concordanță cu modul în care vreau să trăiesc și ținând cont de rezultatele pe care doresc să le ating.” - 21 ani, student la Psihologie;
Dacă am reuși, la nivel de societate, să prevenim violența, abuzurile și nedreptățile din viețile copiilor, lucrurile ar arăta mult mai bine, din atât de multe puncte de vedere. Copiatul ar putea fi doar o etapă pe drumul către originalitate și autenticitate - o etapă la care oamenii de vârste mai înaintate să nu se simtă nevoiți să regreseze pentru a-și asigura supraviețuirea, securitatea emoțională sau prosperitatea financiară.
* Eșantionul de astăzi numără 22 de persoane, cu vârste cuprinse între 16 și 76 de ani. Este desigur un eșantion nereprezentativ, dar care ne poate ajuta totuși să înțelegem mai bine relația dintre istoria micilor secrete vinovate ale foștilor elevi și studenți și fenomenul plagiatului la scară macro.
Liviu015 11.12.2023, 13:54
Inspiratia va exista intotdeauna.
Dori.l 29.01.2024, 16:26
Plagiatul a luat avant mult prea mare pentru a putea fi oprit.
Manuela18 04.02.2024, 17:15
In zilele noastre ne confruntam cu plagiat din ce in ce mai des in toate domeniile. Asa cum scrie mai sus ,,falsul duce la falsitate" si impiedica progresul.