Renunțarea, prețul suprem al iubirii adevărate

M-am măritat că așa trebuia să fac, ca să fiu în rândul lumii. Așa zicea mama mereu, și eu, fiică înțelegătoare, așa am procedat. Nici soțul meu nu s-a scăldat în butoiul cu romantism și nu am avut parte de momente de neuitat. Așa că voi încheia aici capitolul despre noi doi. în schimb, vă voi povesti ceva ce pe mine, personal, m-a impresionat peste măsură. Este vorba despre fratele meu și An-gela. O poveste care ține de ani întregi, dar care nu s-a materializat niciodată. Vreau să spun că fiecare dintre ei a avut un alt drum, că fiecare s-a căsătorit cu altcineva și a avut propriii copii, că fiecare, în felul lui, și-a iubit partenerul de viață. Dar dincolo de toate astea, fratele meu și Angela și-au purtat niște sentimente adânci și fierbinți, inegalabile, constante, rezistente în timp, chiar neschimbate. și, poate dacă ar fi fost doar ele, sentimentele frumoase pe care și le poartă și azi, nu m-aș fi hotărât să vă scriu. Dar el s-a îmbolnăvit grav, atât de grav că a fost în comă timp de câteva zile. Ea s-a rugat pentru el cu atâta intensitate, încât cred că a reușit să-l salveze…

Dar pentru ca Dumnezeu și Maica Sfântă să facă acest lucru, Angela a promis ceva: să nu îl mai vadă niciodată pe Laurențiu, fratele meu. știa că e un păcat relația lor și poate de aceea, ca să-i poată cere lui Dumnezeu un miracol, a promis că nu va mai trăi păcătuind. Pentru cineva din afară nu pare, desigur, o nenorocire. Dar pentru ea, care îl iubește pe Laurențiu mai presus de înțelegerea umană, promisiunea aceasta echivalează cu smulgerea unei părți din suflet.

Povestea dintre Laurențiu și Angela a început acum mai bine de 20 de ani. Poate unii sunt iritați de faptul că folosesc prea des și prea ușor cuvântul „poveste”, dar trebuie să mă credeți că e cel indicat, cel mai indicat în toată această relatare. și cum altfel să numești ceea ce s-a întâmplat între cei doi?

Vocabularul meu e umil și sărac, când trebuie să vorbesc despre fratele meu și prietena lui. El, deși e fratele meu, e necesar s-o spun, era flușturatic și golănaș. Nu se prea ținea de școală, se apucase de băutură…

Ea era fata cuminte și ingenuă, care amintea celor care o priveau de piersicile abia date în pârg. Era liniștită, premiantă întâi, neștiutoare într-ale vieții. și era, destul de important pentru băieți, frumoasă și bine făcută.

Pe atunci, ea avea doar 17 ani, iar fratele meu, 19. Nu păreau să aibă nimic în comun. și, totuși, zicala aceea cu extremele care se atrag a fost, în cazul lor, mai mult decât adevărată.

S-au întâlnit într-un sfârșit de septembrie, ploios și friguros, și s-au plăcut. Eu, ca una care am fost – și încă mai sunt – confidenta lor, a amândurora, îndrăznesc să afirm că a fost dragoste la prima vedere.

Lui i-au căzut ochii pe chipul ei angelic, s-au topit toate cerurile în el, s-a întâmplat ceea ce nu se întâmplase până atunci: s-a îndrăgostit dintr-odată. Până la acel moment, umbla după toate fetele, după femei mai în vârstă, după toate câte îi erau în preajmă. Atunci s-a produs miracolul dintre ei. și ea s-a îndrăgostit de el încă din prima clipă. Era prezentabil fratele meu și nu spun asta pentru că e sânge din sângele meu. Fizic se potriveau, dar din orice alt punct de vedere parcă erau Doamna și Vagabondul.

Dacă în tot restul timpului Laurențiu continua să bea, să joace cărți, să se bată prin localuri, când se întâlnea cu Angela, era alt om. Parcă nu avea nimic în comun cu bătăușul și bețivul care era în rest. Părea un cățeluș care așteaptă mângâieri din partea stăpânei.

Era în stare să se ducă după ea oriunde se afla; chiar îmi aduc aminte că ea se ducea în vacanțe la bunici și el mergea vreo 15 kilometri pe jos, în fiecare seară, ca să fie cu ea. De fapt, mergea 15 la venire și tot atât la plecare, căci nu se putea ajunge cu nimic acolo, nu circula niciun mijloc de transport, mai ales la orele târzii din noapte, când ei se despăr-țeau.

Deși eu eram mai mică, Laurențiu îmi spunea deseori cât de mult o iubește pe Angela. Era topit! Dar și ea îl iubea. Formau o pereche reușită…

Vorbesc la trecut… Privesc acum în urmă și mă întreb de ce s-au despărțit. Erau așa de frumoși împreună!

Cred că Laurențiu a greșit. Nu a renunțat la băutură. Nu a putut să lase alcoolul în favoarea Angelei. și de aici au decurs și celelalte: jocurile de noroc, bătăile… Ea i-a cerut în mod expres asta. I-a spus: „Ori renunți la mine, ori la băutură!”.

Fratele meu a fost un laș. Nu voia să piardă nimic, nici alcoolul, nici persoana iubită. Nu s-a lăsat, cum spune poporul, de băutură. A continuat să bea, să facă scandaluri, să trăiască aventuros. Angela nu dorea să ducă o astfel de viață. Ea avea gânduri și speranțe mai mari de la soartă. I-a mai dat un ultimatum.

Dar Laurențiu tocmai atunci a făcut-o mai lată ca niciodată. Numai într-o beție a ținut-o. S-au despărțit. Ea nu a mai vrut să știe de el. în sensul că nu dorea să vorbească deloc cu el, să se întâlnească, să reia firul dragostei, căci pe mine, care îi eram prietenă, mă întreba în permanență de el, mă iscodea, mă chestiona, mă interoga în legătură cu viața lui Laurențiu.

Apoi, ruptura s-a adâncit. Ea s-a măritat. Cu un alt bărbat, bineînțeles… și s-a stabilit în Arad. El a suferit ca un câine. A plâns zile în șir.

Afost prima dată când am văzut un dur ca el plângând. S-a dus la nunta ei și m-am temut că va face scandal, că o va răpi – și că ea va vrea să fugă cu el. Dar nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. El a plâns ca un prost, ea și-a văzut de viața ei, de nuntă, de soțul ei. și vremea a trecut…

Ca întotdeauna, când mă gândesc la ei doi, sunt foarte tulburată. Ar fi putut să fie fericiți, ar fi putut să ducă împreună o viață nemaipomenită. Nu a fost să fie. Așa îmi spun eu, așa își spun și ei. Laurențiu s-a însurat și el la vreo trei ani după nunta ei. Dar mai apoi s-au reîntâlnit. Eu am știut asta, înainte ca fratele meu sau Angela să-mi povestească. Din felul în care se purta el: era agitat ca atunci, la 19 ani, se foia, suferea, plângea.

L-am întrebat dacă a întâlnit-o pe fata care a fost prima lui dragoste. M-a privit lung, trist și mi-a răspuns cu voce șoptită:

— Prima? E singura dragoste pe care am avut-o vreodată, Claudia! Numai pe ea am iubit-o! înțeleg acest lucru abia acum. și da, m-am întâlnit cu ea. E frumoasă foc. E mai frumoasă ca niciodată. 0 iubesc, așa cum numai o dată în viață poate să iubească un om. Dacă ea vrea, am să las totul și am să-mi refac viața lângă ea.

Dar Angela nu a vrut.

— Nu am niciun motiv să-mi las bărbatul! mi-a spus după câteva zile, când am sunat-o. Mihai e un om bun, se poartă frumos cu mine, are grijă de mine și de copiii noștri. și, trebuie să recunosc,

îl și iubesc. Nu l-am luat din ambiție, ci pentru că sunt îndrăgostită de el. Nu îmi stric viața și rostul, chiar dacă Laurențiu rămâne marea mea iubire.

Așa că, cei doi s-au întâlnit clandestin, ca să zic așa. El îmi spunea, după ce venea de la întâlnirile cu Angela, că i se luminează viața numai ce o vede. Ea, la rândul ei, mi se destăinuia că așteaptă cu nerăbdare adolescentină ziua revederii. Dat fiind faptul că Aradul și Lipova sunt apropiate, se puteau vedea destul de ușor. Fie se ducea el acolo, fie venea ea aici. Era un du-te-vino continuu pe capul lor!

O vreme, eram singura care știam de ei. Apoi, când s-a îmbătat odată, Laurențiu i-a povestit și Ioanei, soția lui, de legătura cu Angela. A fost un scandal crunt, vă dați seama. Nevasta înșelată a amenințat-o pe amantă că o omoară, că îi dă foc și scapă de ea… Mă rog, tot felul de cuvinte grele… Dar amenințările ei nu au avut efectul scontat.

Fratele meu și Angela se iubeau prea mult ca să se despartă numai pentru că așa voia Ioana. Poate par malițioasă, poate unele soții aflate în aceeași situație mă învinuiesc de complicitate, dar era prea frumos și prea trainic ce exista între cei doi ca să se rupă așa ușor. Era nevoie de ceva mai dur pentru ca legătura ce părea că va ține o viață să se întrerupă.

Cert este că, ani întregi, Laurențiu și Angela s-au întâlnit și s-au iubit. 0 legătură interzisă de oameni, de lege, de biserică. Dar tocmai din cauza acestor interziceri a fost, cred eu acum, mai frumoasă.

Trebuie să spun – pentru a câta oară? – că fratele meu este un bețiv. Mă doare să recunosc asta fățiș, s-o strig cu tărie, dar este realitatea. Din cauza alcoolului, a pierdut-o pe femeia vieții lui, din cauza alcoolului și-a pierdut locul de muncă, și tot din cauza alcoolului era să-și piardă viața. A băut până a intrat în comă alcoolică. De două ori a fost în situația asta.

Apoi, ficatul lui nu a mai rezistat. înainte de vacanța copiilor, cam pe 4 februarie, el și-a pierdut cunoștința. A picat ca morții. Familia lui a anunțat Salvarea și a fost dus la spital. Primul meu gând a fost să o anunț pe Angela de cele întâmplate. Dar știam că a plecat cu soțul și copiii ei la munte și nu am vrut să-i stric vacanța.

M-am gândit, poate, și că ea e în stare să lase tot și să alerge la spital, la Arad, unde fusese dus de urgență, ca să stea cu el. Ar fi ieșit un scandal monstru. Nimeni nu ar fi mai înțeles nimic de sărbători.

Nu-i vorbă, că nici așa, cu Laurențiu în spital, în comă, nu a fost nimic roz. Medicii îi dădeau numai zece zile. De fapt, asta era perioada critică. Dacă apuca să treacă de ea, trăia, dacă nu… Toți eram la pământ. Dar măcar nu îi stricam și Angelei sufletul.

Am anunțat-o abia când s-a întors de la munte, de fapt, a două zi de la întoarcere, după ce copiii ei au început școala. Așa cum eram convinsă, a vrut să vină imediat la spital, să fie lângă el, să-i vorbească, să-l facă să lupte. Nu am lăsat-o.

Ioana era acolo și poate nu s-ar fi cuvenit să vină și iubita. Am insistat cu toată îndârjirea, ca s-o conving. și n-a venit. Dar în noaptea aceea s-a rugat. Cu tărie. Așa cum nu făcuse niciodată. Iată ce mi-a povestit mai apoi:

— M-am urcat în pat și am început să strig. Nu cu voce tare, să se audă în tot blocul, ci în gând. Dar am strigat atât de tare, încât Laurențiu m-a auzit. De altfel, pe el îl strigasem. și, poate prin telepatie, poate pentru că și Dumnezeu ne iubește, el, așa în comă cum era, m-a auzit. I-am spus să nu clacheze. I-am spus că am nevoie de el, că nu pot trăi fără el. L-am întrebat dacă vrea să plâng, dacă vrea să sufăr. I-am amintit că urmează să ne întâlnim, că am multe să-i povestesc, că s-au întâmplat destule de când nu ne-am văzut. I-am spus că am să-l iau la bătaie, dacă măcar o dată în viața lui nu mă ascultă și pe mine. Că mereu a făcut de capul lui, a băut, și-a stricat viitorul, a avut probleme. O noapte întreagă am vorbit în felul ăsta. O noapte întreagă l-am strigat cu toată puterea mea. 0 noapte întreagă m-am rugat. N-am știut, în prima clipă, ce să-i promit lui Dumnezeu, ca să-l salveze. Apoi, i-am spus că, dacă îl lasă să trăiască, promit să nu mă mai întâlnesc niciodată cu el. Spre dimineață, am adormit. Numai câteva clipe, căci a sunat telefonul. M-am îndreptat spre el cu teamă. îmi era frică să nu primesc vreo veste proastă. Dar mi s-a comunicat că Laurențiu și-a revenit. Inexplicabil, după zile întregi, ieșise din comă. Vorbea, își revenise, trăia. Am vrut să plec imediat la spital, ca să-l văd. Nu mai puteam să stau deoparte. Ce mai conta scandalul pe care l-ar fi iscat Ioana? Dar am înțeles că nu pot să-l văd. Tocmai ce promisesem că nu-l voi mai vedea niciodată! Era prețul pe care îl plătisem. Era, mai ales, prețul pe care Dumnezeu îl acceptase, ca să-i scape viața lui Laurențiu. Nu ne mai puteam întâlni, nu mai putem să ne întâlnim! Mă voi mulțumi de acum încolo să știu că el este bine. și atât!

Dar eu, care cunosc toată povestea, nu pot să spun la fel… Pentru că nu e drept. Mă tot gândesc la cât îl iubește Angela pe fratele meu, dacă a fost în stare de un așa sacrificiu. și cred cu toată tăria că strigătul ei disperat l-a trezit pe fratele meu din comă.

Acum el e în convalescență, Ioana stă numai lângă el și nu reușesc să-l prind o secundă singur. Dar sunt convinsă că, de dincolo de viață, el a auzit-o pe Angela vorbindu-i.

Stau prin preajmă, ca să-i văd evoluția. Nici medicilor nu le vine să creadă că mănâncă, vorbește, zâmbește, la cât de rău a fost. și, între timp, pentru că nu mai puteam să păstrez tăcerea despre acești doi îndrăgostiți, v-am spus vouă povestea lor. Poate am să mai revin și altădată, cu amănunte. Cine știe ce ne rezervă viitorul…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE