9 mai - Povestea unui copil care a prins cel de-Al Doilea Război Mondial. „Picioarele tatei i-au rămas în tanc”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
8 mai/9 mai – sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Această poveste am auzit-o în copilărie și am plâns. E povestea scrisă de Kiril Reabov și o repovestesc așa cum mi-o amintesc. Mi-o reamintesc de fiecare dată când comemorăm sfârșitul marelui război doi mondial, mai ales în contextul războiului din Est. Este subtilă, profundă, tragică - pe înțelesul copiilor.
Cuprins:
Fund de piele - așa erau numiți invalizii fără picioare care se plimbau cu căruciorul pe culoarele trenurilor în anii de după război și cântau cântece de jale.
Tatăl meu a fost unul dintre ei. A plecat la război în 1942, după ce a absolvit școala de tanchiști. În 1945, tancul său a fost prins într-o ambuscadă pe lângă Varșovia. Echipajul a fost transformat în carne de tun, dar tatăl meu a fost norocos. El stătea pe turelă, cu picioarele în trapă.
Eu aveam 5 ani
Când, după primele împușcături, turela s-a învârtit, tatăl meu a zburat la pământ, iar picioarele i-au rămas în tanc. Partea superioară a corpului său nu a fost grav afectată, cu excepția unei contuzii și a câtorva fracturi minore.
Eu aveam 5 ani. Eu și mama mea ne-am întors la Kiev după evacuare și nu știam ce se întâmplase cu tatăl meu. După spital, nu s-a mai întors acasă: se pare că nu voia să fie o povară. Eu credeam că încă lupta. Mama mea credea că a murit. Nu am mai auzit niciodată de el. Nu a existat nici o înștiințare oficială de înmormântare.
Dar e posibil ca poșta cu anunțul despre tata să fi ajuns la Kazan, unde am locuit cu bunica mea în toți anii războiului.
În tren am văzut un bărbat fără picioare
Într-o zi, ne întorceam în oraș de la kolhoz, unde mama se dusese să culeagă cartofi: un bărbat murdar și nebărbierit, cu un hanorac zdrențuit se târa în vagonul de tren pe căruciorul său de lemn. Se deplasa pe culoar cu mâinile pe podea, cântând răgușit un cântec trist despre un cercetaș de batalion. Mama s-a uitat la el cu atenție, apoi a țipat. S-a repezit spre el, dar bărbatul s-a întors brusc și s-a rostogolit în direcția opusă. A căzut de pe cărucior, târându-se în continuare. Când l-am ajuns din urmă, am văzut că era beat.
Era tata.
Mama l-a răsturnat pe spate și l-a sărutat îndelung pe obrajii murdari și pe ochii inflamați de nesomn și beție. Și a plâns tare, bocind.
Tata a venit acasă
L-am adus acasă și de atunci am trăit împreună. Tatăl meu nu avea acte. După spital, a locuit în gări și depozite, câștigându-și traiul din cerșit. În plus, tatăl meu era grav bolnav, atât psihic, cât și fizic.
Noaptea mă trezeam auzindu-l țipând. Cădea din pat pe podea, răsucindu-se și arcuindu-și tot corpul. Cel mai rău erau strigătele lui agonizante: „Mă dor picioarele, mă dor picioarele..." Mama nu știa ce să facă și doar plângea. Plângeam alături de ea, de milă și de frică. Uneori îmi doream să nu se fi întors niciodată la noi.
Tata nu voia să vorbească cu mine. Se purta ca și cum nu aș fi existat. Iar mama, odată cu sosirea lui, a încetat brusc să mă mai bage în seamă. Obișnuia să vorbească cu mine des și îndelung atunci când stătea întinsă în pat, dar acum trebuia să mă mut să dorm pe podea.
Dispărusem brusc din viața părinților mei. Încercau să-și reorganizeze fericirea, iar eu nu mai eram în peisaj și cumva nu mă potriveam în noua schemă a familiei noastre.
I-au pus exact numele meu: Kolia
Într-o zi, mama i-a spus tatălui meu că vrea să aibă un copil. Tatăl meu i-a răspuns că și el ar vrea să aibă un copil. Dar este dificil. Avea probleme fizice, nu câștiga niciun ban, nu primea pensie: va fi dificil să trăiască cu un copil. Nu-i nimic, a răspuns mama, mulți oameni trăiesc și mai rău și cresc câte trei copii. Dar tu ai un fiu, am vrut să strig. Cum poți să-mi faci așa ceva? Sunt un nimic pentru tine?
Curând, mama l-a anunțat pe tata că așteaptă un copil. Mie nu mi-a spus nimic. Dar eu știam deja totul. Toată ziua am fost cu ei. Chiar dacă nu mai existam pentru ei.
Apoi s-a născut copilul. A fost un băiat. Foarte mic, cu o față de bătrân. Mă duceam adesea la pătuțul lui și mă uitam la el. Era fratele meu. Și simțeam că îl iubesc la fel de mult ca pe părinții mei. Chiar dacă se născuse ca un înlocuitor al meu. Era destul de evident, pentru că a fost numit chiar după mine - Kolia.
Acum erau doi băieți în casă care se numeau Kolia. Nu mă mai surprindea nimic. Așteptam doar să văd ce se va întâmpla cu mine. Oare mă vor arunca pe stradă? Sau mă vor da la străini?
„Vreau să merg la Kolia”
În fiecare dimineață, mama pleca la serviciu, iar tata se târa cu căruciorul pentru a-și lua pensia. Eu stăteam pe pervaz și mă uitam pe fereastră toată ziua. Dincolo de fereastră iarna se schimba din toamnă în primăvară și apoi în iarnă. Copiii mergeau la școală. Pe mine au uitat să mă trimită la școală. Sau nu au considerat necesar să o facă. La urma urmei am dispărut din viața părinților mei.
Fratele meu creștea. În curând a fost capabil să facă primii pași, fără ajutorul cuiva. Tatăl meu a început să primească o pensie și chiar s-a angajat la un birou pentru persoane cu handicap. Iar mama mea era acum maistru într-o fabrică. Totul mergea bine.
O fericire mult așteptată a coborât asupra familiei noastre. Tata nu mai țipa noaptea. Iar mama nu mai plângea de mult. Eu stăteam încă zile întregi pe pervazul ferestrei, iar viața trecea pe lângă mine neobservată.
Într-o zi, tata a spus:
- Vreau să merg la Kolia.
Mama mea a plâns.
- Du-mă la el, a spus tata. El este fiul nostru...
- Bineînțeles, bineînțeles, s-a agitat mama.
Am privit în tăcere cum se agitau să se pregătească și m-am simțit ciudat de ușurat. Nu mai ieșisem cu ei de mult timp, nici măcar nu mai ieșisem din casă, dar de data asta am decis că trebuie să merg.
Am părăsit apartamentul.
Iar eu am rămas
Au fost tăcuți tot drumul. Tatăl meu s-a rostogolit alături de mama, încercând să țină pasul. Pe drum, au cumpărat un mic buchet de mimoze de la o bătrână. I-am urmat și, pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit fericit.
Cimitirul era pustiu. Zăpada pufoasă cădea liniștită. Mama mea a găsit repede groapa comună.
- Aici este, a arătat cu degetul.
Tata a tăcut mult timp, privind la movila de pământ, apoi a scos o cană și o sticlă din buzunar. A luat doar câteva înghițituri mici și apoi i-a dat sticla mamei mele. A luat și ea o înghițitură mică.
- Îmi voi aminti, a spus tata.
- O să mor, dar o să-mi amintesc...
Mama a plâns din nou.
- Sunt copii aici, în mare parte, a spus ea printre lacrimi.
- Să mergem, a spus tata, după mult timp.
- E timpul să-l luăm pe Kolia...
S-au îndreptat spre ieșire și au dispărut repede în spatele unui strat de zăpadă.
Eu însă am rămas la mormântul meu.
Foto: Profimedia
