„Adam şi pianul” sau poezia în vremea prozaismului

Găzduit în Sala Media a Naţionalului bucureştean, „Adam şi pianul” este, în era tehnologiilor sofisticate, un pariu îndrăzneţ. Un actor cu siluetă de mim al văzduhului, Eduard Adam, o pianistă de virtuozitate, Mădălina Pașol, dialoghează de pe doi versanţi artistici ai dragostei, fără gadgeturi emoţionale, fără artificii AI. 

Poezia este specia cel mai greu de abordat pentru un actor. Te afli în câmp deschis, expus şi vulnerabil. Dacă te predai cedând declamaţiei şi patetismului eşti dinainte învins. Ca să ajungi la firesc – cum o face Eduard Adam – înseamnă nu doar ani de experienţă, ci şi o inteligenţă emoţională care rezistă tentaţiilor histrionice. Şcoala lui Ion Caramitru, neegalatul recitator al lui Eminescu, de la care Eduard Adam se revendică, este una absolvită cum laude.

„Adam şi pianul” – în seara de Opt Martie, în intimitatea unei săli unde emoţia transmisă de protagonişti a reverberat în fiecare şi după ce ultimul sunet s-a stins. Feminitatea a fost omagiată fără stridenţe, cu o atingătoare naturaleţe.

„O poezie de spectacol”, cum îl prezintă creatorii lui, în care Adam, bărbatul, înaintează din metaforă în metaforă, iar Eva, pianista, îl urmează, împletind cuvintele în armonii. Un El şi o Ea recreează lumea, eliminând orice ar putea aduce cu realitatea simulată în care suntem tot mai tentaţi să ne rătăcim. 

Foto: Mădălina Pașol / Facebook

Urmărește-ne pe Google News