Administrație și politică postpandemie. Schimbările imposibile și cele necesare după criza coronavirusului (VI)
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Jurnalistul Patrick Andre de Hillerin încheie astăzi serialul despre un posibil, dar și probabil model de societate care s-ar putea contura postpandemia de coronavirus. După ce analizat felul în care s-ar putea transforma piața muncii, imobiliarele, transporturile ori domeniul energetic, a venit rândul politicii viitorului.
După aceste luni în care mersul obișnuit al lumii a fost dat peste cap, ne așteptăm la schimbări majore venite dintr-o succesiune de evenimente aparent minore.
Dar este posibil ca aceste schimbări, unele dintre ele inevitabile, să fie întârziate de opoziția inevitabilă a unor sisteme osificate și prea rezistente. Unele schimbări, cel mai probabil, vor fi imposibile pentru foarte multă vreme, tocmai pentru că sistemele își construiesc acum anticorpi care să lupte cât mai eficient cu virusul evoluției.
Administrația, greu de urnit
Administrația publică este, la nivelul întregii planete, organismul cel mai rezistent la schimbare. Din când în când administrațiile se mai coafează, se mai fardează, dar nu evoluează. Nici una dintre revoluțiile din ultimii 230 de ani nu a mai avut forța schimbării radicale pe care a avut-o revoluția franceză din iulie 1789. Revoluțiile finalului de secol trecut din Europa de Est au însemnat, mai degrabă, reveniri la sisteme abandonate violent cu jumătate de secol în urmă, sisteme funcționale, încă, dar care încep să-și trăiască deceniile de agonie.
Administrațiile publice au tendința de a deveni din ce în ce mai stufoase, din ce în ce mai birocrate. Este o tendință naturală, care uneori nu poate fi oprită. Dacă este să vorbim doar despre cazul României, deși tendința este întâlnită mai peste tot, iar uriașul aparat birocratic european nu este decât cireașa de pe tort, nici această criză și nici alte evenimente mai ample sau mai mai puțin ample nu vor putea face minuni. Digitalizarea, extrem de necesară, nu va aduce scăderea numărului de funcționari plimbători de hârtii. NU vor mai plimba hârtii, poate, dar vor plimba stick-uri de memorie. Inventivitatea funcționarului și a vânătorului de sinecuri este inepuizabilă.
Practic, încrengăturile actuale de interese nu pot accepta, pur și simplu, ideea de administrație suplă, flexibilă, în slujba cetățeanului. Mecanismele de autoprotecție pe care și le-au creat de-a lungul timpului clientelele politice au făcut ca, astăzi, nici măcar schimbarea arbitrară a funcționărimii angajate pe criterii politice să nu mai fie posibilă, soluția rămasă la îndemâna celor ce vor să-și răsplătească fidelii fiind adăugarea de noi și noi angajați la un sistem ineficient și suprapopulat.
Nu, din păcate, administrația, cel puțin cea românească, va fi ultima care se va schimba, dacă se va schimba vreodată.
Improbabila, dar absolut necesara reformă constituțională
România are nevoie urgentă de o amplă reformă constituțională. Este din ce în ce mai clar că actuala Constituție nu mai răspunde realității secolului în care trăim. Evenimentele din ultimele zile ne demonstrează că actuala Constituție nu permite nici măcar reacții ferme la evenimente neprevăzute. Sunt atâtea aspecte lăsate la interpretarea deseori interesată politic a CCR, încât nu mai avem o lege fundamentală, ci niște decizii fundamentale, neaprobate de cetățeni prin referednum, așa cum ar trebui să fie Constituția.
S-a mai întâmplat lunile astea ceva ce ar trebui să dea de gândit celor care se gândesc serios la modul în care ar trebui să evolueze societatea și democrația românești: Parlamentul poate funcționa și de la distanță, fără a mai consuma resurse din ce în ce mai mari, având ca justificare axioma că “democrația nu este niciodată prea scumpă”.
Cu siguranță nu este, dar poate că a venit vremea unei alt fel de democrații.
Democrația reprezentativă este construcția unei perioade în care încă se călătorea pe distanțe mari cu trăsura. Atunci nu se puteau deplasa toți cei cu drept de vot în capitalele țărilor pentru a-și exprima punctul de vedere. Nu puteau nici măcar reacționa rapid reunindu-se în adunări locale care să exprime punctul de vedere al unei întregi zone. De aceea s-a ajuns la varianta desemnării prin vot a unui reprezentant care să reprezinte mai mult sau mai puțin interesele comunităților locale.
Nu mai este nevoie, astăzi, de aceste lucruri, pentru că nu mai este nevoie să călătorim sute de kilometri pentru a ne spune punctul de vedere asupra unei legi ce urmează a fi votate.
Tehnologia și permanenta evoluție a modului în care trăim ne împing, încet-încet, spre o democrație participativă. Dacă Parlamentul poate vota, astăzi, de la distanță, fără a ne mai face griji asupra corectitudinii procesului de votare, de ce, de fapt, n-ar putea vota nu aleșii, ci direct cetățenii interesați.
În loc să alegem un Parlament în care un deputat reprezintă 73.000 de cetățeni, iar un senator reprezintă 168.000 de cetățeni, normă absolut irelevantă, astăzi, când nu mai poți aduna nici măcar 10.000 de oameni care să aibă aceeași părere în toate aspectele vieții cetății, am putea reforma sistemul legislativ, astfel încât fiecare cetățean cu drept de vot și interesat cu adevărat să poată vota legile țării.
Partidele politice ar trebui reformate radical, transformându-se din instituții-mamut acaparatoare de funcții și în permanentă fugă după putere în think-tank-uri care să promoveze politici publice și proiecte pe termen lung. Cetățenii ar putea să aleagă Executivul, iar Legislativul ar putea funcționa mult mai democratic și mai deschis, lăsând posibilitatea ca partidele și cetățenii să vină cu propuneri legislative care să poată fi votate pe scară largă, aproape la nivel de referendum, dar cu o frecvență săptămânală. Tehnologia permite acest lucru.
Chiar dacă pare o utopie, astăzi, aceasta este faza următoare, absolut necesară, a democrațiilor: participativitate în locul reprezentativității, implicare cetățenească la scară mare. Câteva sute de decidenți pot fi cumpărați, la un moment sau altul, de către o companie cu fonduri aparent nelimitate. Dar nimeni, absolut nimeni, nu poate cupăra 10-12-18 milioane de cetăeni care votează direct legile. Trebuie să-i convingă, ceea ce este infinit mai greu decât a-i corupe.
Nu se va întâmpla astăzi, nu se va întâmpla nici mâine, dar, la un moment dat, se va întâmpla, oricât de utopic pare acum.
