Cronica unei săptămâni internaționale. Între Franța, China, Ucraina & războiul hibrid al Rusiei în România

Chiar dacă se confruntă acasă cu greve și proteste masive, legate de reforma sistemului de pensii, președintele Emmanuel Macron a efectuat săptămâna trecută o vizită de stat în Republica Populară Chineză, într-un format inedit, adică alături de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.

Deși președinția rotativă a Consiliului UE este asumată acum de Suedia, liderul de la Paris a preferat compania șefei executivului comunitar, chiar dacă aceasta nu primise vreun mandat specific. Poate că dl Macron, cunoscut pentru încercările repetate de a-l aduce pe Vladimir Putin la o atitudine rațională, s-a gândit că, formând un atare „duet” franco-european, va reuși să evite posibilele suspiciuni ale unor state-membre față de tentativa de a conveni, cu Xi Jinping, cine știe ce plan de pace separată referitor la Ucraina. 

Oricum, sunt convins că, odată întors la Paris, dl Macron va informa SUA cu privire la ce a spus și aflat în capitala principalului „rival sistemic” al Americii.

Chit că a încheiat un nou contract de livrare către China a unor aeronave Airbus, dl Macron nu a reușit mare lucru din perspectiva frontului ucrainean, deschis ca o rană în inima Europei.

El le-a putut spune unor liceeni din Beijing că Rusia e vinovată de invazie, dar – cel puțin la conferința finală de presă – n-a obținut o condamnare oficială a Rusiei din partea omologului său chinez. După ce a împăcat Iranul și Arabia Saudită, China mai bifează astfel, pe seama urmașului lui Charles de Gaulle la cârma celei de-a V-a Republici Franceze, un succes de prestigiu pentru care nu a avut aproape nimic de făcut. 

Tot săptămâna trecută am aflat cu toții, din New York Times, că rușii au reușit să capteze și să scurgă o serie de documente legate de planurile americane de asistență acordată Ucrainei în perspectiva mult așteptatei contra-ofensive din primăvara-vara anului curent. N-au ajuns la urechile rușilor chiar toate detaliile – așa că planificarea nu este fundamental compromisă – însă tot e o lovitură contabilizată de Putin, pe lângă ploaia de obuze pe care o revarsă zilnic asupra țării vecine, pe care și-a propus să o înghită. 

Cum o veste proastă nu circulă niciodată singură, s-a prelins în presă, pe surse, știrea că SUA nu vor sprijini, cu ocazia proximului summit NATO de la Vilnius (11-12 iulie 2023) un calendar explicit privind aderarea Ucrainei la Alianța Nord-Atlantică, abia extinsă prin sosirea Finlandei (și proxima integrare a altei democrații scandinave, Suedia).

E de presupus că tocmai dublarea subită a graniței dintre Federația Rusă și NATO recomandă administrației Biden o abordare graduală, în deja consacrata logică a non-escaladării conflictului. Prin transferul de experiență și armamentul occidental cu care a învățat să se apere, Ucraina e deja un membru de facto al Alianței, urmând ca formalizarea juridică a eventualei sale integrări să se realizeze după încheierea ostilităților. 

Între timp, războiul hibrid dintre Rusia și Occident se desfășoară nestingherit și în România, unde o bună parte a mass-media și cel puțin un partid politic parlamentar se fac ecoul agendei lui Putin, spunând oricui vrea să asculte că UE și NATO ne-au colonizat, ciobindu-ne suveranitatea, că Ucraina e dușmanul ireductibil al României, sau că ortodoxismul nuclear al lui Putin, binecuvântat de Patriarhia rusă, ilustrează o cruciadă ”conservatoare” împotriva Occidentului imoral și decadent. 

Toate aceste aberații sunt vehiculate în spațiul nostru public încă de pe vremea defunctului partid extremist „România Mare”, confecționat de fosilele Securității. 

Conspiraționismul – recent stimulat de pandemia Covid-19, de Brexit și de stridentul filetism din unele eparhii și mânăstiri ale BOR – n-a făcut decât să confere acestor lozinci iresponsabile un relief social și mai periculos pentru stabilitatea noastră democratică.

Probabil că o asemenea relaxare față de un curent populist care ar putea deturna destinul occidental al României e paradoxal alimentat tocmai de faptul că – spre deosebire de Ucraina invadată militar și de fragila Republică Moldova – noi ne aflăm în interiorul UE și sub protecția strategică garantată de NATO. Îmi rămâne să sper că acest laxism geopolitic nu va demonta tot ce am construit cu atâta trudă, pentru a ne obține locul în clubul privilegiat al societăților libere și prospere, unde e infinit mai greu să pătrunzi, decât să pleci. 

Foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News