Senzaţionalele Forţe Aeriene, legendarele servicii de informaţii israeliene, care acum 619 zile n-au fost capabile să-şi apere propriii cetăţeni

Premierul Israelului – care ocupă şi poziţia de comandant al armatei – a fost panicat că posibilul acord nuclear dintre Statele Unite şi Iran, aflat în impas înaintea celei de-a şasea runde de negocieri, chiar s-ar putea încheia. Să ne închipuim că l-au convins declaraţiile de un optimism greu de justificat ale preşedintelui Trump. Pe de altă parte, Netanyahu nu putea scăpa ocazie mai bună de a declanşa un atac asupra Iranului, despre a cărui iminenţă liderul de la Casa Albă avertizase, adăugând însă că a solicitat să se amâne.

Iranul se afla, în dimineaţa de vineri, 13 iunie, într-o poziţie fragilă. Proxy-urile sale, începând cu Hizballah din Liban, fuseseră puternic lovite de armata israeliană. Singurii pe baricade şi cu iniţiativă au rămas houthii yemeniţi (zilele acestea s-au sincronizat cu şefii lor de la Tehran în măsurile de retorsiune asupra Israelului, contribuind, după posibilităţi, ba cu câte o dronă, ba cu câte o rachetă).

În plus, tensiunile din Republica Islamică, de ordin economic şi social, erau cum nu se poate mai prielnice unui atac, proiectat cu luni înainte de strategii armatei, pe un teren pregătit, cu ani înainte, de infiltraţi ai Mossad, dotaţi inclusiv cu drone explozive. De subliniat şi că, în cele două incursiuni, din aprilie şi octombrie anul trecut, aviaţia israeliană reuşise să distrugă parte din capabilităţile de apărare aeriană ale ayatollahilor, nu foarte performante vreodată.  

Recomandări

Urmările vijeliei care a făcut prăpăd în București și pe autostrada A1: o femeie a murit în Otopeni, mașini zdrobite de copaci, trafic aerian afectat

Războiul a început printr-o diversiune orchestrată de Ierusalim şi Washington (se practică în istoria războaielor, din cele mai vechi timpuri): Trump le-a dat impresia iranienilor că echipa lor e aşteptată duminică, 15 iunie, la Muscat, pentru cea de-a şasea rundă de negocieri nucleare, iar premierul Netanyahu a lansat informaţia că se află în pregătiri febrile pentru nunta mezinului său, ce urma să aibă loc pe 16 iunie (amânată ulterior).

Astfel se explică de ce, pe la miezul nopţii de joi spre vineri, când corespondentul Reuters a întrebat oficiali ai armatei iraniene dacă se aşteaptă la un atac, aceştia au răspuns, râzându-i în nas: e imposibil! Ce a urmat, după doar vreo două ore, se ştie.

Conducerea operativă a Iranului a fost executată minuţios, Republica Islamică – o zi întreagă paralizată sub acţiunile spectaculoase din interior (ale Mossad) şi din aer ale Forţelor Aeriene coordonate cu serviciilor militare de informaţii. Un război hi-tech, deosebit de toate cele purtate până acum în Orientul Mijlociu – impecabil gândit secvenţă cu secvenţă, asupra unui teritoriu perfect cartografiat, atingând fără răgaz de ripostă baze aeriene, depozite şi lansatoare de rachete, alte ţinte militare, facilităţi nucleare (instalaţia atomică de la Natanz).

Recomandări

Elena Udrea, primele declarații la ieșirea din închisoare: „Văzând cine face politică azi mai că m-ar bate gândul să revin. Glumesc. Am făcut Gala Bute cu mândrie”

Obiectivul declarat al războiului: distrugerea programului nuclear al Iranului. Acestui obiectiv, premierul Israelului i-a mai adăugat unul, întâi sugerat, apoi exprimat explicit ieri, într-un interviu acordat Fox News: răsturnarea regimului iranian, cu motivaţia că niciodată nu poate fi încheiat un acord nuclear cu acesta. Dezideratul răsturnării guvernului nu e nou, speră şi Statele Unite de multă vreme să se producă. Nu este deloc sigur că se va întâmpla.

Cetăţenii din Iran sunt, ce-i drept, profund nemulţumiţi de liderii lor, iar de vineri sunt crunt dezamăgiţi, reproşând autorităţilor că nu au făcut nimic să îi apere, că nu şi-au protejat nici propriii comandanţi, dacă de populaţie nu le-a păsat niciodată. Numai că ofensiva israeliană, am mai spus-o, poate obţine un efect contrar: unirea patriotică a iranienilor sub acelaşi steag, solidaritatea cu autorităţile. Nemaivorbind despre faptul că acum acest obiectiv al lui Netanyahu se aşază în flagrantă contradicţie cu ultima idee a lui Trump de a se opune asasinării liderului suprem, Ayatollahul Khamenei.     

Războiul nu va înceta, probabil, mai devreme de două săptămâni. Cam asta ar fi limita răbdării lui Trump. Nu va lăsa părţile să exagereze cu bătaia (cea mai nouă metaforă preferată: cea cu băieţii care se caftesc în curtea din spate). În nouă zile, capabilităţile nucleare ale Iranului nu pot fi distruse în totalitate. Fordow e un obiectiv situat la 800 de metri sub pământ, în munte, asupra căruia nu se poate acţiona decât cu bunker bustere (chiar cu mama lor, GBU-43/B Massive Ordnance Air Blast) – bombe de care dispun doar americanii, din care Netanyahu le-a cerut, deşi nu are posibilitatea de a le transporta şi lansa.

Recomandări

Ce s-a pierdut exact la autostrăzile scoase din PNRR. Soarta proiectelor rămase fără finanțare

Însă Washingtonul – contribuind activ la apărarea  Israelului de pe mare, nu va trece în ofensivă. În sfârşit, nu mai puţin importantă, este problema stocului de – se presupune – 400 de kilograme de uraniu îmbogăţit în procent de 60 la sută, ce se poate transforma, îmbogăţit la 90 la sută, în 10 bombe nucleare.  

Nici revenirea iranienilor la masa negocierilor nucleare cu SUA – aceştia, încă sub şoc, dau semne din ce în ce mai puternice că ar dori o înţelegere diplomatică – nu l-ar satisface deloc pe premierul de la Ierusalim. Cu toate victoriile militare, l-ar întoarce de unde a plecat şi nu va accepta tocmai acum, în plin avânt de autoeroizare.    

Singurul mod de a forţa mâna preşedintelui Trump să se angajeze în ofensivă ar fi atacarea unei baze militare americane de către Iran. În Orientul Mijlociu, bântuit de zvonuri, circulă şi zvonul că o astfel de acţiune ar putea avea loc în curând, sub steag fals.

Câteva întrebări aşteaptă încă răspuns. Ce vor întreprinde aliaţii strategici ai Iranului, Rusia şi China? (În afară de a emite comunicate îngrijorat-revoltate). Putin, care a vorbit sâmbătă cu Trump, l-a convins că poate media conflictul armat. Ieri s-a şi oferit public să o facă. În ce îi priveşte, chinezii (cu investiţii serioase şi în Israel), nu se grăbesc.

Începând cu primul atac, Israelul a dovedit o covârşitoare superioritate strategico-tehnică, pe care şi-o păstrează. Rămâne de văzut cât va putea menţine ştacheta ridicată – lucru extrem de costisitor financiar, în condiţiile în care efectivele, obligate să acţioneze pe mai multe fronturi şi de multă vreme, sunt la limită, atât din punct de vedere numeric, cât şi al tonusului psiho-somatice.

Rămâne uimirea cum aceeaşi armată, aceleaşi servicii militare de informaţii, aceiaşi legendari agenţi ai Mossad, au suferit un eşec usturător în 7 octombrie 2023, când nu au reuşit să îşi apere propriii cetăţeni. Înţeleg că încearcă acum să îşi recâştige onoarea pierdută în urmă cu 619 zile.

… Steagul roşu al Răzbunării, ridicat de ayatollahi pe moscheea Jamkaran, începe să capete culoarea asfinţitului. Iranul se află pe punctul de a ridica steagul alb.  

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.