Nu numai cu pâine se va hrăni omul. De ce politicile culturale active sunt cea mai bună metodă de a pune o localitate pe harta Europei 

Am revenit încântat de la Arad, unde am participat zilele trecute la conferințele periodice organizate de revista „Dilema Veche”. Ciclul din acest aprilie 2023 se numește „Comedia lumii”. De fapt, n-au fost decât două conferințe (una susținută de mine, pe marginea unui surprinzător „Bizanț vesel”, cealaltă fiind dedicată de Sever Voinescu „Tatălui lui Figaro”, prea puțin cunoscutul Beaumarchais).

Amintitele prelegeri & dezbateri, dublate de întâlniri cu elevii celor mai importante licee arădene, și-au găsit ecoul în spectacolul cehovian „Măscăriciul”, jucat pe scena Teatrului Ion Slavici (de excelenții Horațiu Mălăele și Niculae Urs), dar și în duetul Ioan T. Morar & Toni Grecu, puși pe amintiri despre condiția umorului politic în dictatură, sau în confuzul nostru prim deceniu de tranziție postcomunistă.

Sălile au fost pline-ochi, dar premiul cel mai frumos pentru ostenelile organizatorilor și protagoniștilor a fost reacția publicului, care nu s-a dovedit placid-provincială, ci vie, competentă, plină de generozitate. 

Întâmplarea – luminoasă și prin Săptămâna Luminată de după Paște – mi-a prilejuit câteva reflecții, pe care țin să vi le împărtășesc.

Primul gând a pornit din presupusa (dacă nu chiar deplânsa) rivalitate asimetrică dintre vecina Timișoara – acum capitală europeană a culturii – și Arad. Felurite orașe mai mici, aflate în proximitatea unor centre urbane mai populate, deci și mai puternice financiar, participă la acest tip de competiție menită adesea să umfle orgoliile locale, în detrimentul conlucrării și al complementarității: Sighișoara și Sibiu, Brăila și Galați, Ploiești și București sunt primele exemple pe care le selectez dintr-o listă mai lungă.

Viața culturală reprezintă puntea prin care asemenea dileme ale întâietății se pot tranșa fără complicații ridicole. 

Al doilea gând privește calitatea primarilor și finanțarea culturii. Un primar deștept și iubitor de comunitate nu se zgârcește în asumarea unui mecenat programatic. Remarcabil de experimentatul manager cultural arădean Cătălin Lazurca mi-a spus, bunăoară, că întregul buget al evenimentului „Comedia lumii” e de circa 100.000 de lei, deci 20.000 de euro. Sigur că orice eveniment cultural „se evaporă” (rămânând doar în mărturii fotografice sau filmate), însă el crește de fapt calitatea vieții, ca un combustibil indispensabil pentru „motorul” obștesc.

Cultura nu costă nici pe departe cât alte direcții de investiții din portofoliul administrațiilor locale și poate fi sprijinită oricând prin parteneriat public-privat. Când obștea este inteligent irigată cu idei, arte și dezbateri, atunci „elita” și „baza populară” a comunității se îmbrățișează într-un spirit convergent, capabil să reafirme imperativul cotidian al strădaniei către binele comun. 

Multe orașe medii și mici au ieșit deja din cenușiul dezolant al primilor ani 90, când restructurarea economică, emigrația disperată și jaful nestingherit făceau din ele locuri ale nefericirii banalizate. Centrele istorice – sau ce a mai rămas din ele după tăvălugul „sistematizărilor” comuniste – au fost măcar parțial restaurate. Țesutul industrial s-a revitalizat (mai cu seamă prin IMM), au apărut noi cartiere rezidențiale, hoteluri & pensiuni, restaurante cochete, cafenele ingenios amenajate și diverse destinații suburbane de agrement, dar nu peste tot găsești edili cu scaun la cap, care înțeleg să adauge relativei și recentei prosperități o dimensiune culturală chemată să valorizeze atât patrimoniul local, cât și latentele resurse de creativitate indigenă. 

Din păcate, primarul tipic din România actuală crede că alegătorii săi trebuie să-și satisfacă doar instinctele primare – să mănânce, să bea ori să zacă pe terase, printre case de pariuri și magazine second hand – așa că tot ce face pentru „cultură” se limitează la organizarea unor suprafacturate decorații kitsch (de Crăciun și de Paște) sau a diverselor concerte cu muzică proastă, dar zgomotoasă, mai cu seamă în preajma scadențelor electorale.

Acest soi de gospodar „pragmatic” sprijină sportul, neglijând patrimoniul arhitectonic, și finanțează divertismentul grosier, în detrimentul bibliotecilor, al librăriilor sau teatrelor (căci de centre multimedia și spații expoziționale polivalente nici nu poate fi vorba). 

Până când nu vom demonta prejudecata comunistă că viața culturală de bună calitate e destinată exclusiv celor care o produc (și se citesc sau urmăresc reciproc, într-o bulă arogant-izolată), nu ne vom sincroniza cu standardele urbane din restul U.E., unde edilii au priceput cu multe decenii în urmă că doar cultura bine alimentată te pune pe hartă și îți oferă o identitate distinctă.

În Transilvania și Banat, această evidență pare să fi fost deja asimilată în rândul autorităților locale mult mai bine decât în provinciile extracarpatice. Sper că ea va reuși să treacă munții ceva mai repede decât autostrăzile noastre, cronic suspendate în stadiul de himeră colectivă. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE