Globetrotterul brașovean Lucian Daghie, 60 de ani, își trage puțin sufletul. Stă la Unirii, în București, ca să fie mai aproape de „oportunitățile de afaceri”, iar când vrea să mai respire, se duce la vila de la Otopeni, spre Ploiești, mai spre Tâmpa copilăriei. A luat o lună de pauză după ce abia că s-a întors dintr-un circuit de 3 săptămâni Samoa – Tonga – Tuvalu – Kiribati – Nauru. E ordinea aleasă de el pentru statele insulare pe care le-a văzut în Oceania.
Cuprins:
Cu 190 dintre cele 193 de state ONU vizitate, Lucian Daghie e pe locul 160 în lume pe site-ul de specialitate NomadMania și pe 298 în cel al portalului Most Travelled People. Platformele validează călătoriile pe baza unui formular care poate cuprinde vize, bilete de avion, contracte, fotografii sau clipuri. Din când în când, primești și telefoane prin videocall, de verificare.
Pe lista de „must do it”, românul înnebunit după călătorii mai are doar Palau, Micronezia și Marshall. Dar și plăceri „vinovate”, citește Antarctica, Groenlanda, un safari printre urșii polari, în Canada...
Ce să vorbești cu un om care a văzut atâtea?
„Costurile cu biletele de avion între insule din Oceania au fost de circa 2 500 € având ca hub Fiji. Iar Fiji dus-întors, 1.800 €. Am zburat cu Turkish la Istanbul, apoi 10 ore până în Hong Kong și de acolo la Nadi, altă cursă de 9 ore. Din capitala fijiană, zboruri de 1–2 ore spre ce aveam de văzut”. Simplu ca bună ziua pentru cei care „știu” să... zboare.
Ca să fim practici: cheltuielile cu cazarea și cu masa, „în special fructe de mare, nu sunt cine știe ce pretențios”, sub 100 € pe zi, mașină închiriată la fața locului, 60 €, „de recomandat mașina măcar o zi în Tonga, Samoa și Kiribati”.
„Cardul poate fi folosit fără probleme în Fiji, Samoa și Tonga, ocazional și în Nauru și Tuvalu, unde nici nu prea sunt multe opțiuni de cazare”.
Ca să începem de la coadă, „pe ultimul loc aș pune Nauru, cel mai mic stat insular, 21 km². Obținerea vizei a durat 3 luni, iar compania lor aeriană anulează des cursele. Am avut emoții de fiecare dată. La un moment dat anulaseră zborurile 2 săptămâni din cauză că toată flota lor aeriană, constând din 3 aeronave, intrase în revizie”.
Insula poate fi parcursă pe jos în circa 5 ore și este considerată țara cu cei mai puțini vizitatori din lume, „sub 200 pe an”.
Dacă Nauru pare să fi fost doar de bifat, „Samoa e curată ca o farmacie, are resorturi pentru toate buzunarele, peisaje de vis, peșteri spectaculoase. Pentru cine este interesat, atracția principală în Tonga este să înoți cu balenele cu cocoașă. Tuvalu este o insulă cu 9 000 de locuitori, 27 km², foarte puțin vizitată, dar care are ce oferi… Poate fi parcursă pe jos, la fel ca și Nauru”.
„Interesant este faptul că diferența de fus orar dintre Samoa și Samoa Americană este de 24 de ore, se poate sărbători Revelionul de două ori. Din păcate, în Kiribati nu am putut ajunge pe Christmas Island, acolo unde Anul Nou vine prima oară în lume. Cu altă ocazie”, spune Lucian.
Kiribati? „Standardul hotelier slăbuț. După Haiti și RD Congo, stă cel mai prost la capitolul curățenie dintre toate țările vizitate de mine. Au fost probleme cu plățile cu cardul. Cash is king!
Una peste alta, i-au rămas la suflet cascadele care-ți taie răsuflarea și peșterile samoane neatinse ori lăcașurile tongane de cult.
Lucian a revenit în forță ca globetrotter, după ce a luat o pauză. În 2024, și-a îndeplinit un vis: un safari în Republica Centrafricană. „Nu discutăm de un safari gen Masai Mara, din Kenya, unde stai în jeep și nu ai voie să te dai jos, vorbim de mers pe jos prin junglă ore întregi, printre gorile de șes și printre elefanți sălbatici. O experiență unică. E singura locație din lume unde încă se mai poate face așa ceva”.
A fost o aventură ce a necesitat luni de pregătire. Trei zile traversat Camerunul pe „drumuri cu adevărat africane pe sens”. Iar în safari a fost șase zile, „a meritat din plin”.
Grupul a avut opt persoane, iar „Dzangha Shanga este cea mai puțin vizitată rezervație din lume și, ceea ce este mai spectaculos, este că au o stație de studiere a comportamentului gorilelor de șes. Au fost două zile pline în care am interacționat cu gorilele. Venea puiul și aproape că se așeza la noi în brațe. Așa ceva nu mai întâlniți în altă parte. După care am mers într-o zonă unde erau peste 300 de elefanți la un loc, n-am mai văzut atâtea pachiderme la un loc. Elefantul nu este agresiv, dar nu poți să-i estimezi reacțiile. Față de un safari normal, cum este în Kenya, unde vezi tot din mașină, aici elefantul era la 4 metri și trecea pe lângă noi. Am traversat câmpia pe jos, cu cineva cu armă în față și cineva cu armă în spate. Așa ceva nu mai întâlniți... Per total, m-a costat la nivel de 1 000 și ceva de euro tot, cu ghid, cu mașină, cu trei zile de stat acolo în condiții de lux”.
Condiții de lux când, spre capitală, la Bangui, sunt „băieții de la compania paramilitară rusească Wagner... Chiar și așa, eu consider că nu există țară periculoasă în lume. Există țări cu zone periculoase. Dar dacă ești informat și astea sunt ocolite...”.
În decembrie, Lucian ar vrea să bifeze ultimele trei state ONU de pe listă: „Mai am trei state insulare, Marshall, Palau, Micronezia, pe care le fac pe toate odată”.
Și după ce termină, ce face? O ia de la capăt? „O să mai merg în China! De exemplu, n-am fost în Antarctica. O să merg și în Groenlanda. Visez și la un safari printre urșii polari, în Canada...”.
Lucian spune că i-a plăcut mereu să meargă în „alt gen de destinații, de exemplu Yemen, unde sunt zgârie-nori de pe vremea lui Mihai Viteazul. Eu caut destinații care sunt mult subevaluate. Discutăm frica de război, dar sunt zone sigure și care sunt foarte mișto. Tripoli, în Libia, este un oraș mai sigur decât București, iar capitala noastră este un oraș foarte sigur, este mai sigur decât București. Iar Irakul este o țară superbă, una dintre cele mai frumoase țări din lume”.
Absolvent al Liceului German din București, apoi de politehnică, profilul mecanică fină, bărbatul născut la Brașov dintr-o familie de sași a lucrat, de-a lungul timpului, în domeniul pharma sau în cel imobiliar.
„Nu cred în munca de birou! În viață, ai două opțiuni: să lucrezi pentru visele tale sau pentru visele altora. Eu am ales prima variantă. Nu am fost niciodată angajat. Lucrez pentru diferite proiecte de „venture capital”. Pe scurt, am o idee, o dezvolt căutând investitori, investesc și eu”, spune Lucian.
Spune că a fost unul dintre cei care au stat la baza proiectului imobiliar Greenfield. „Am lucrat într-un parteneriat într-o firmă germană, inclusiv cu Gorbaciov Foundation, și au venit și au spus că vor să facă un cartier american, asemănător cu un investitor care a făcut același lucru și la Moscova. Și era un american care a venit cu investiția. Eu am găsit locația. De ce am crezut în locația Greenfield? Este în București și este aproape de pădure. Am crezut foarte mult în locație”. Acum spune că se ocupă de un proiect pe locul fostei fabrici chimice de la Turnu Măgurele. A stat „pe telefoane” și pe laptop în Oceania tocmai din cauza acestei afaceri.
A fost coleg de liceu german cu Paul Zaharia, ziarist, unul dintre cei mai longevivi oficiali din Federația Română de Fotbal, și cu Ionuț Lupescu, „eram generație cu doi ani mai mare”. Și „am fost în foarte bune relații cu familia Nunweiler sau cu Florin Cheran, un tip de mare caracter”.
„Am cunoscut mulți fotbaliști mari, inclusiv pe Mircea Lucescu. Pe vremea lui Ceaușescu era penurie de medicamente. Mama lucra în domeniu, eu pe lângă ea, suna în Germania și deschidea foarte multe uși. Și veneau foarte mulți și de la fotbal, și de la handbal, și de la Dinamo, și de la Steaua, Carlo Bartales, de la Rapid... Deci cunoșteam fotbaliști din toată aria”, explică.
Fără să facă apologia nazismului, cum insistă, are un principiu: regula lui von Manstein: „A fost geniu al armatei germane, a inventat conceptul de Blitzkrieg. Dacă era ascultat, Germania câștiga războiul: „N-avem ce căuta la Stalingrad, noi suntem pe spații mari. În momentul în care transformăm războiul ca în primul Război Mondial, cu tranșee, am pierdut”. Ceea ce s-a și petrecut. El a avut un principiu. Cei mai sus sunt ofițerii leneși, dar inteligenți, caută soluțiile cele mai bune. Lor li se subordonează ofițerii harnici și inteligenți. Este celebra matrice von Manstein care stă la baza conceptului NATO. Ideea este să-ți alegi și să pui oamenii unde trebuie. Eu demarez proiectul, iar munca de teren o las pe alții, o deleg”.
Cum se menține? „La Otopeni, la vilă, am piscină. Înot în fiecare zi 100 de bazine”.
Ce-mi place cel mai mult? „Să călătoresc, să citesc. Astea le-am extins. Ce nu-mi place? Să completez formulare fiscale!”.
Chiar așa, de unde i-a venit treaba cu globetrottereala. Pasiunea pentru călătorii e legată și de orașul natal, de unde a plecat, spre Capitală, cu familia, la 8 ani: „Brașovul, Tâmpa, te îndeamnă să-ți exersezi pasiunea pentru drumeții”.
Înainte de 1989, a fost Germania, unde li s-a permis să plece fiindcă avea rude acolo. „Dacă nu venea Revoluția, cred că rămâneam în străinătate”.
Inițial, „în 1990 s-a pornit un pașaport foarte slab. Atunci s-a născut acea ambiție să văd cât mai mult din lume”.
În 1994, prima ieșire a fost Hong Kong – Singapore – Thailanda. Bine, Thailanda, ce era pe vremea aia? A devenit destinație mai încoace. Am fost deschizător, mai nimeni nu se ducea. Am prins Hong Kongul și britanic, și chinezesc”.
„Pe mine nu m-a atras atât Europa, m-a atras în afara Europei. Noua Zeelandă, de exemplu, unde sunt peisaje incredibile. Este țara cu cele mai spectaculoase peisaje”, spune.
A fost în Afganistan, Yemen sau Coreea de Nord, motiv pentru care a trebuit să ocolească SUA uneori din cauza vizelor din documente, „un fel de ați finanțat un guvern criminal”.
„În Siria a fost foarte dur controlul și a trebuit să pun mâna pe telefon să sun un coleg de facultate care era în guvern. Nu mă credeau că am venit în excursie, că cine vine în timpul războiului. Aveam față suspectă de terorist, mi s-a spus...”, afirmă Daghie.
În Coreea de Nord a stat cinci zile: „Am sosit de la Beijing. Eram singurul alb din tot avionul. Mă întorceam tot în China, urma să merg cu Transmongolianul. Am făcut triunghiul China – Coreea de Nord – Mongolia la întoarcere.
„Regulile erau foarte clare. Nu puteam să ies din hotel fără să vină ghidul. De peste tot răsuna muzică patriotică, chiar dacă nu era nimeni pe străzi... Iar în fața fiecărei întreprinderi erau coruri de femei care cântau muzică patriotică bărbaților care lucrau acolo”, rememorează.
„Personal, i-aș trimite pe unii nostalgici comuniști la Phenian. De altfel, de la șoferul grupului în care eram și care știa românește, am înțeles că ei știu că Paraipan, din filmele lui Sergiu Nicolaescu, a ajuns la putere în România. Așa li s-a povestit. Ceaușescu avea relații aici și trimitea filmele românești în Coreea de Nord...”.
Lucian Daghie se oprește. Pe telefon apare numărul lui Tony Giles, un britanic nevăzător care a văzut 180 de țări: „Îi place să simtă mirosul”.
Mai târziu, o octogenară din Angola, globetrotter și ea, ba și patroană de agenție de turism.
Sunt cazuri fericite, mulți dintre cei cu care a călătorit Lucian habar n-au unde vine România: „Până și Nadia Comăneci e depășită. Nici cu Dracula nu mai e simplu...”
După ce termină să călătorească, ar putea urma o carte, un film...: „De călătorit au călătorit mulți. Eu vreau să combin asta și cu o mentalitate”.