Răscrucea americană. Între pericolul unui al doilea război civil și triumful politicii rațiunii moderate
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Din 1927, când Charles Lindbergh a pilotat primul zbor transatlantic, continuând cu debarcarea din Normandia (1944), fondarea NATO (1949) și intrarea în era internetului (la începutul anilor 1990), „Lumea Nouă” nu a făcut decât să se (re)apropie, cu pași tot mai mari, de matricea ei. Statele Unite aveau, firește, origini culturale și etnice europene, însă influența fostelor colonii britanice și franceze asupra Bătrânului continent avea să fie, după al Doilea Război Mondial, tot mai vizibilă, pe toate planurile, scrie Teodor Baconschi, în comentariul său săptămânal publicat în Libertatea.
De la jazzul adoptat în cafenelele existențialiste pariziene de pe Rive Gauche, căsătoria lui Grace Kelly cu Rainier de Monaco, generalizarea „blugilor”, a culturii pop și a marilor branduri (Coca-Cola, McDonald’s) până la succesul „cult” al produselor Apple, cele două maluri ale Atlanticului s-au contopit simbolic sub auspiciile liberalei pax americana.
Chiar și înainte de Brexit, Uniunea Europeană, construită după dezastrul nazismului, cu fondurile Planului Marshall și normele creștin-democrației italo-germane, devenise un soi de „curte din spate” a Statelor Unite, în pofida gesturilor sale de obosit orgoliu și de palidă (căci strict deziderativă) independență strategică.
În această vastă mișcare istorică s-au înscris, după colapsul URSS, și națiunile est-europene, transformate (printr-un impuls recuperator) în veritabile campioane ale pro-americanismului, la porțile unei Eurasii autoritare și revizioniste.
Afectul pro-american al foștilor „sateliți” sovietici a dovedit retroactiv slaba eficiență a îndoctrinării comuniste. Nici în coșmarurile lor cele mai sumbre nu și-ar fi putut imagina Stalin și urmașii săi de la Kremlin, sau ciracii lor din capitalele lagărului socialist, că deceniile de propagandă antiimperialistă, anti-capitalistă și țintit anti-SUA vor fi produs, finalmente, un masiv efect contrar.
În fond, situația la care mă refer nu s-a schimbat esențial nici după turbulentul mandat al lui Donald Trump la Casa Albă, când relațiile euro-americane s-au răcit retoric, deși operațiunile Pentagonului, menite să fortifice flancul estic al Alianței Nord Atlantice, au continuat nestingherit. Ce pare să se fi schimbat e America însăși, la a cărei viață politică participăm cu toții, inclusiv în România, ajutați de Facebook (și de alternativele sale recent constituite, spre bucuria conservatorilor oponenți ai „corectitudinii politice”).
Devine loc comun îngrijorătoarea afirmație că democrația americană e în criză. Că „trumpismul” (cu jumătate dintre alegătorii americani în spate) nu dispare, așa cum nici radicalismul militant și agresiv al Antifa sau BLM nu se cumințește. Consensul bipartizan în jurul valorilor fondatoare ale republicii americane pare, mai nou, imposibil.
Predarea pașnică a puterii - un clasic ritual al reconcilierii naționale, după vehemența campaniilor electorale - a fost înlocuită prin contestarea rezultatelor, iar jurământul noului președinte s-a desfășurat sub protecția a zeci de mii de militari mobilizați preventiv la Washington.
Se află oare America în pragul unui al doilea război civil? Cu o populație masiv înarmată și o fractură identitară care opune două tabere mutual demonizate, această teribilă întrebare nu este, din păcate, ipotetică.
Primul război facționist din SUA (1861-1865) a evitat secesiunea Sudului confederat, cu prețul a 750.000 de victime (la o scară demografică de zece ori mai mică decât cea actuală).
Dincolo de tensiunea dintre mediul urban-industrializat și cel rural-tradițional, miza era și atunci una socio-culturală, legată de condiția minorității de culoare, numai că republicanii lui Lincoln erau aboliționiști, deci de partea justiției sociale.
Desigur că istoria nu se repetă întocmai, ceea ce nu împiedică analogiile cu situația prezentă, când democrații par vehiculul „revoluționar” al contestării unei stări, de fapt, socotite inacceptabile (și căreia i se refuză o evoluție negociată).
Dorindu-ne, ca niște martori periferici, triumful rațiunii politice moderate, nu putem decât să-i urăm noului președinte Joe Biden (și echipei sale, în mare măsură „obamistă”) buna inspirație de a acționa în direcția păcii interne, de care depinde, mai mult ca oricând, stabilitatea întregii lumi occidentale.
Foto: Hepta
