Ca selecţioner al Libiei, Cicerone Manolache avea un salariu de 2.000 $, dar statul român oprea 1.700 $
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Nicolae Ceauşescu şi Muammar al Gaddafi au fost prieteni buni (foto)
"În Libia, primeam de la regimul Gaddafi un salariu de 2.000 $ lunar, însă luam în mână, de fapt, decât 300. Restul de 1.700 $ îl trimiteam în România, pentru că aşa erau legile în regimul comunist. Un doctor, un profesor sau un inginer nu putea primi pe lună un salariu mai mare de 300 $, în lei româneşti, evident, aşa că şi eu, deşi lucram afară, mă supuneam aceloraşi reguli", a declarat Cicerone Manolache.
Vilă şi maşină la învestire
Fostul tehnician al Libiei a primit, la numirea în postul de selecţioner, o vilă şi o maşină de serviciu. "Din vilă m-am mutat rapid într-un hotel, pentru că acolo mi se asigurau şi mesele gratuit. Altfel, din 300 $ nu se mai alegea nimic, dacă trebuia să-mi procur eu singur de-ale gurii, în condiţiile în care în Libia se aflau şi soţia, şi fiica mea. Asta ca să nu mai vorbesc că un dinar libian făcea 3,77 $! Apoi, cu maşina a fost circ. Mi-au pus la dispoziţie un Mitsubishi automat, de nici nu ştiam cum să-l conduc. Vă daţi seama ce avansaţi erau libienii faţă de noi în anii ’80", ne-a destăinuit Manolache.
Au vrut să candideze la organizarea CM 2010
Aventura lui Manolache în Libia s-a încheiat brusc, după ce FIFA a decis să excludă naţionala statului arab din toate competiţiile: "În anii ’80, Libia şi Egiptul se aflau în litigiu. Gaddafi nu a lăsat naţionala să plece la Cairo, să joace cu Egiptul un meci oficial, motivând că jucătorilor libieni nu li se garantează securitatea. Luând act de această neprezentare, FIFA a exclus Libia pentru doi ani din toate competiţiile, iar eu a trebuit să mă întorc acasă, în România". Dac în trecut libienii aveau naţională cât de cât serioasă, de care se ocupa Saadi Gaddafi (37 de ani), unul dintre copiii colonelului, acum, refugiaţii războiului din ţară joacă fotbal pe unde apucă. Saadi, fost jucător în Serie A, în Italia, şi fost vicepreşedinte al federaţiei, a fost promotorul ideii ca Libia să candideze la organizarea CM 2010. Din motive politice, ideea lui Gaddafi jr a fost refuzatå de FIFA.
Miuţă pe plajă cu premierul
Manolache era prieten cu primul-ministru al Libiei, Abdul Salam Jalloud, care venea la toate meciurile naţionalei: "Primul-ministru libian, un împătimit al fotbalului, trecea pe la hotelul meu şi mă chema la o miuţă, pe plajă. Mă duceam şi jucam o oră şi jumătate fotbal pe nisip cu Abdul şi cu cei din anturajul său. Apoi, premierul mă lua cu el şi, de voie, de nevoie, trebuia să asist la o partidă de cărţi de câteva ore pe care libienii o încingeau. Mă uitam şi, invariabil, beam cafea, una tare, de-a lor, că de atunci
am început să iau medicamente pentru inimă".
A jucat cu Manchester
În 1985, Libia a disputat un meci amical, la Tripoli, cu celebra echipă britanică Manchester United. "Libienii au plătit 30.000 $ ca s-o aducă pe Manchester la Tripoli. Meciul s-a încheiat cu 2-1 pentru englezi, dar elevii mei au evoluat foarte bine. La final, am făcut o poză cu antrenorul lor, Ron Atkinson. El mi-a dăruit un fanion al echipei sale cu semnăturile tuturor jucătorilor. Cred că acel cadou pe care l-am primit de la Atkinson valorează acum peste 5.000 €", şi-a amintit Manolache.
Colonelului îi plac caii
Liderul libian, colonelul Muammar al Gaddafi, nu prea e pasionat de fotbal, în schimb, iubeşte la nebunie caii de raså. "Lui Gaddafi ăl bătrân îi plac mai mult caii, nu fotbalul. Are un hipodrom extraordinar la Tripoli, unde concurează cai extrem de valoroşi", ne-a spus Manolache. Antrenorul rememoreazå: "La plecare, în 1985, am umplut un geamantan cu treninguri şi cu tricouri libiene şi le-am adus acasă, unde le-am împărţit la rude, la vecini şi la prieteni. Toată Timişoara săpa în grădină în tricouri cu Jamahiria Arabă Libiană pe spate".
Aşa a ajuns fotbalul libian!
Câţiva dintre cei 16.000 de inşi care au fugit din ţară pe la graniţa cu Tunisia joacă fotbal la Ben Gherdane, chiar lângă frontieră.
