Nopțile și zilele lui Răzvan Lucescu. Corespondență din Doha, de la CM al Cluburilor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Al Hilal, campioana Asiei, debutează azi, de la ora 16, în direct pe TVR 1, la Mondialul Cluburilor, contra lui Esperance Tunis, campioana Africii.
Cuprins:
Dacă Europa, să zicem, e în primul sfert al mileniului trei, iar România cine știe unde, Qatar a sărit mai încolo cu măcar o sută de ani. Îți dai seama de asta încă de la urcarea în luxosul Airbus 321 al Qatar Airways, unde stewardesele sunt lapte și miere, de parcă pe tine te-ar fi așteptat toată cariera lor.
Cutia cu creioane luminate
Dacă pe alte linii, ți se dau un sandviș și o napolitană, aici trebuie să stai cu Trifermentul în buzunar. Băuturile sunt aproximativ la discreție, cu un pic de tupeu poți să te pilești ân cele patru ore și un pic până la Doha. Pe ecranele spătarelor din față, te pui la curent cu ce mai e nou în materie de filme, de muzică sau de shopping. Hamad International Airport e luxos, dar aglomerat, ca orice nod care leagă continentele între ele.
Spre seară, orașul arată ca o cutie de creioane colorate, în vârful cărora cineva a pus câte o luminiță care se rasfrânge peste tot. Când vii pentru Campionatul Mondial al Cluburilor, unde Răzvan Lucescu și Al Hilal, câștigătorii Ligii Campionilor Asiei, debutează azi contra celor de la Esperance Tunis, campioana Africii, n-ai timp de pierdut și, deocamdată, nici de vizitat. Fuga la Dusit Hotel, acolo unde a tras, de miercuri seară, Al Hilal!
Taximetristul din Bangladesh
Prima observație: printurile pe care le-am dat la București cu hotelul în imagini și descriere, nu fac doi bani. Dusit Hotel e în mijlocul unor zgârie-nori de toate felurile și culorile, încât nu l-ar fi dibuit nici Jacques-Yves Cousteau. Noroc cu Zaqari, un taximetrist simpatic din Bangladesh, majoritatea taximetriștilor sunt din Bangladesh, care mă lasă chiar în fața recepției.
Vorba vine, fiindcă în parcarea din față de la Dusit nu pune roțile nici musca, mașinile sunt direcționate către o intrare laterală. Securitatea e maximă în hotelul unde stă campioana Asiei. Încerc un apel către Răzvan Lucescu. Apoi un sms. Nici un răspuns. Într-un târziu, mesaj pe wats app: „Îmi pare rău, sunt la ședință de analiză cu staff-ul meu. Lucrez până târziu. Hai să ne auzim mâine dimineață”.
A doua zi, adică vineri, joncțiune cu Tudor Furdui, trimisul TVR la Doha. Câteva mesaje la Răzvan. „Nu știu dacă ne putem vedea azi. Am un program foarte încărcat. Lucrez de dimineață de la 9. Masa de prânz e la 13, apoi plec spre conferința de presă, apoi am antrenamentul oficial. Poate pe seară ne putem vedea. Încerc la 12 și un sfert, dacă insistați. Să fiți în hol la mine, la hotel”.
Și să stai în hol la Dusit e o aventură. Bodyguarzii te întreabă al cui ești și de unde vii, iar cei din brigada de securitate a competiției, când le spui că ești jurnalist, te atenționează că n-ai voie să filmezi!
O jumătate de an cât o viață
A trecut de 12 și jumătate. Răzvan n-a apărut. Și Mircea Lucescu își mânca adversarii pe pâine la analize, dar își făcea timp de ziariști. Scuze, mesaj de la antrenorul lui Al Hilal: „Asteptați-mă, cobor acum”. Apare de unde nu te aștepți.
Astă-vară, înaintea triumfului final cu PAOK Salonic, când l-am văzut cu rucsacul în spate, ditamai antrenorul cu orașul la picioare, am scris că pare un student la Harvard, dacă n-ai știi cine e. Aceeași impresie și acum. Doar că, de data asta, omul în treningul albastru-negru al lui Al Hilal, deși tot cu rucsacul în spate, nu mai aduce cu un student. Îl trădează părul care i-a albit în jumătatea de an în care a trăit, la Salonic și la Ryad, momente pe care alți tehnicieni nu le-au trăit într-o viață.
Dacă i-aș da un sfat, deși nu pot avea calitatea asta, l-aș sfătui să nu-și vopsească părul. Îmi vine în minte replica marelui Robert Redford când a fost întrebat de ce nu și-a făcut vreo operație estetică. ”Pentru că pe fața fiecărui bărbat trebuie să se citească viața pe care a trăit-o!”.
„Și succesele cu Brașov sau Rapid au fost de neuitat”
Îmi aduc eu aminte de noaptea de pomină de astă-vară, de după câștigarea titlului cu PAOK, atunci când Salonicul ardea la propriu, cum ardea Atlanta în „Pe aripile vântului”, și-l întreb care victorie a fost trăită, de fani și de el, mai intens: „Nu pot face o diferență. PAOK aștepta titlul de 34 de ani, Al Hilal aștepta Champions League Asia de 19 ani. Sigur, succesul cu Al Hilal reprezintă un titlu continental. Dar, la vremea lor, pentru mine și succesele cu Brașovul sau Rapid au fost de neuitat. De fapt, așa și vor rămâne. Tata avea dreptate”.
Își ia rucsacul în spate și la revedere de la noi. Urcă în hotelul cu 31 de etaje, cu grijile și gândurile lui de antrenor care va juca la turneul final al campioanelor cluburilor.
