Marian Cozma era unul dintre noi şi tocmai de aceea doare atât de tare despărţirea. Juca handbal, iubea o fată şi voia să fie, la un moment dat, tatăl unui copil fericit, într-o familie fericită. Lucruri simple, aşadar, pentru un om simplu şi curat, înalt, mândru şi sincer ca o ploaie de iarnă, căzută fulgerător, pe un trotuar din Veszprem.
La 26 de ani însă, Marian a plecat Dincolo şi prima impresie, tristă şi concretă, ar fi că a lăsat unele lucruri neterminate. Eroare, căci ceea ce a născut în noi destinul său retezat din rădăcină nu poate fi măsurat decât de timp şi de milioanele de inimi stinghere, ieşite în stradă sau ghemuite în faţa televizorului.
Aproape halucinant, despărţirea de Marian a trezit un popor întreg din amorţire, moartea lui a dat viaţă şi emoţie unei naţii obişnuite să accepte, cu capul plecat, fatalitatea istoriei şi-a întâmplării. Mulţumim, Mariane, că ne-ai băgat în seamă şi că nu ne-ai uitat, deşi poate nu meritam atâta atenţie! Jucai handbal, iubeai o fată şi, ne-am dat seama atât de târziu, ne iubeai şi pe noi în tăcere, cu mâna la inimă. Noi mereu te-om plânge, frate!