De la bagheta magică la rochia albastru aprins. 10 amintiri ale copiilor care au trăit în mijlocul războiului sângeros din Bosnia
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În Sarajevo, rămășițele războiului se simt încă vii în golurile lăsate de gloanțe și obuze în fațadele blocurilor, chiar dacă pacea s-a semnat acum un sfert de veac. Dar amintirile generației copiilor războiului nu vorbesc despre ura de la capătul trăgaciului, ci despre supraviețuire și evadarea prin imaginația din realitatea cotidiană a morții. Toate sunt adunate în Muzeul Războiului Copilăriei.
Cuprins:
- Peste 3.000 de exponate și povești în muzeu
- Denisa, 11 ani la începutul războiului: Bagheta magică
- Haris, 14 ani la începutul războiului: Copiii cartierului
- Edina, 12 ani la începutul războiului: Caietele cu rochii
- Seherzada, 11 ani la începutul războiului: Ursulețul de pluș
- Emina, 16 ani la începutul războiului: Rochia albastru aprins
- Azra, 5 ani la începutul războiului: Felicitare de la tata
- Ljiljan, 12 ani la începutul războiului: Mărul din ceară
- Almira, 12 ani la începutul războiului: Omul de zăpadă-lumânare
- Damir, 12 ani la începutul războiului: Vesta de militar
- Medina, născută în primul an al războiului: Scrisoare de la bunic
Coborând noaptea din dealurile împădurite, orașul apare undeva jos ca un ceaun scăldat în lumină. Dacă ai putea să închizi ochii și să-i deschizi în urmă cu 26 de ani, valea ar fi o beznă. Dintre coroanele negre ale brazilor și pinilor s-ar desprinde doar rachetele și obuzele cetnicilor sârbi, care au asediat timp de 1.425 de zile Sarajevo.
<strong>6 aprilie 1992 a fost prima zi a celui mai sângeros conflict armat european din a doua jumătate a secolului XX. Un război care avea să dureze trei ani și să coste viața a peste 100.000 de oameni, dintre care o treime civili, cei mai mulți bosniaci musulmani. </strong>
Se întâmpla într-un colț de Europă, sub privirea atentă a Forțelor de Protecție ale Națiunilor Unite (UNPROFOR).
Întrebarea cine a pornit războiul primește un alt răspuns în fiecare colț de țară. Într-un final, atât etnicii sârbi, cât și croații și bosniacii musulmani s-au numărat printre cei condamnați pentru crime împotriva umanității de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie.
Două treimi dintre condamnați sunt însă din tabăra care a susținut Republica Srpska, entitatea statală a sârbilor din Bosnia.
Peste 3.000 de exponate și povești în muzeu
Acum orașul Sarajevo e al celor care au crescut în mijlocul distrugerii, al copiilor prinși fără voie în ura mocnită a generațiilor de dinainte și s-au ridicat dincolo de ea.
E un oraș condus de primărița Benjamina Karić, care avea doar un an când a început conflictul. Și ca ea sunt mulți alți copii ai războiului, care au trăit printre șuierăturile gloanțelor, dar au și dansat, s-au jucat de-a soldații, au citit la lumina palidă a unui șiret aprins și s-au bucurat de baghetele magice îndesate în pachetele umanitare de la Națiunile Unite.
Sunt amintirile acestor copii și adolescenți, strânse laolaltă de speranță pentru o lume mai bună, imaginație și nesupunere în fața morții, într-o cameră neîncăpătoare pentru atâtea povești, la Muzeul Războiului Copilăriei din Sarajevo.
În depozitul muzeului se ascund peste 3.000 de exponate însoțite de o poveste, care au fost donate atât de copiii războaielor din fosta Iugoslavie, cât și de cei prinși în conflictele armate ale secolului XXI, din estul Ucrainei, Siria și Irak.
„Le schimbăm lunar, pentru că nimeni nu ar putea absorbi atâtea povești”, spun ghizii de la Muzeul Războiului Copilăriei din Sarajevo.
Libertatea vă prezintă 10 dintre amintirile copiilor războiului.
Denisa, 11 ani la începutul războiului: Bagheta magică
„Bagheta magică era parte dintr-un pachet cu nimicuri colorate, pe care l-am primit cadou de Anul Nou de la o organizație umanitară. Serbarea a inclus un recital, iar fiecare copil a primit o baghetă magică. Speram că agitând în aer bagheta magică vom face ca războiul să se oprească.
A mai durat ceva vreme până ce războiul s-a terminat. Am păstrat, în schimb, bagheta magică, împrumutând-o ocazional celor mai mici, dar doar cu condiția de a o returna după ce și-au spus dorința”.
Haris, 14 ani la începutul războiului: Copiii cartierului
„În copilărie, parcul din spatele blocului era locul de întâlnire pentru grupul meu de prieteni. Aveam două terenuri de fotbal, un set de bare de tracțiune și niște leagăne. Am pierdut zile fără șir jucându-ne acolo.
12 iulie 1992 a fost o zi de vară neobișnuit de liniștită. Nici măcar o grenadă nu a căzut peste cartierul Hrasnica.
Noi, copiii cartierului, am ieșit în parc să ne jucăm de-a zilele bune. Eu și Ljubisa ne-am îndepărtat de barele de tracțiune ca să ne jucăm de-a cercurile. Un joc inventat de noi cu inele de plastic de la fabrica de motoare și nuiele înfipte în pământ.
Chiar înainte să începem, o grenadă a lovit structura de metal de lângă care plecasem. Era 14.50. Forța exploziei m-a trântit la pământ și mi-am pierdut conștiența. Ljubisa a scăpat nevătămat, așa că a reușit să fugă după ajutor. Tatăl său a venit și m-a scuturat până m-am trezit. Mi-a spus să-mi pun brațele în jurul gâtului său și m-a dus pe spate până-n clădire. Abia când am intrat pe ușă mi-am dat seama că eram rănit.
În acea zi, la barele de tracțiune au murit Azmir Bradarac (1976), Sanela Hadziomerovic (1978), Aldina Colpa (1979) și Admir Colpa (1985). Alți trei am fost răniți de șrapnel. Mai târziu, după ce războiul s-a terminat, parcul a fost renovat și un monument a fost ridicat în locul unde copiii cartierului și-au pierdut viața.
În timpul unei alte renovări au vrut să arunce ce a mai rămas din barele de tracțiune. Le-am luat eu și le-am ținut mai bine de zece ani în pod, iar mai apoi într-un garaj”.
Edina, 12 ani la începutul războiului: Caietele cu rochii
„Rechizitele noastre veneau în pachete umanitare, dar nu erau niciodată suficiente. Mama era mâhnită când foloseam caietele pentru altceva decât școală. Dar chiar și așa, am reușit să ascund două caiete, pe care le-am umplut cu toate lucrurile pe care mi le doream.
De cele mai multe ori desenam rochiile pe care mi le imaginam că le poartă personajele din cărți. Îngrămădeam mai multe pe o pagină pentru ca să mă țină mai mult caietul. Chiar și atunci știam că asta e menirea mea. După război mi-am luat diploma în design de produs, iar acum desenez rochii în fiecare zi”.
Seherzada, 11 ani la începutul războiului: Ursulețul de pluș
„Am primit acest ursuleț de la unchiul meu, care a pierit în timpul războiului. După moartea sa, ursulețul a fost singura mea consolare. Îl țineam pe noptieră și, în fiecare noapte, îi spuneam o poveste. Îmi începeam fiecare dimineață salutându-l. Într-un fel a ținut locul unchiului meu în acea perioadă”.
Emina, 16 ani la începutul războiului: Rochia albastru aprins
„Am găsit rochia în 1993, într-un apartament abandonat din Sarajevo. Culoarea aprinsă era aproape interzisă, având în vedere că locuitorii orașului erau ținte constante ale lunetiștilor cetnici. Oamenii se îmbrăcau în culori pastelate. În schimb, rochia mea albastru aprins era un simbol al nesupunerii și al dorinței arzătoare de a trăi, în ciuda morții care ne înconjura”.
Azra, 5 ani la începutul războiului: Felicitare de la tata
„Tata a stat doi ani într-un lagăr de concentrare. În tot acest timp, eu și mama eram refugiate. Am primit această felicitare după ce s-a întors din lagăr. E cea mai frumoasă felicitare primită vreodată! Timp de 20 de ani am ținut-o în portofel. Oriunde am mers, a avut grijă de mine. Acum aparține Muzeului Războiului Copilăriei”.
Ljiljan, 12 ani la începutul războiului: Mărul din ceară
„Ne-au lipsit multe în timpul războiului. Cu puțin timp înainte de semnarea păcii, am primit acest măr. M-am bucurat atât de mult încât am mușcat direct din el.
Doar că mărul era făcut din ceară, iar la baza sa era o ascuțitoare. Dinții mei și-au lăsat amprenta în bucata de ceară - asta e amintirea războiului copilăriei mele”.
Almira, 12 ani la începutul războiului: Omul de zăpadă-lumânare
„Mare parte a asediului, electricitatea a lipsit complet din Sarajevo. Nu puteam să ne uităm la desene animate ori să ascultăm muzică la radio. Dar cel mai rău era că nu aveam lumină. Ne-am epuizat rezerva de lumânări în primele zile ale războiului. Și se întâmpla rar să primim lumânări în pachetele umanitare.
Așa că a trebuit să improvizăm surse de lumină. Cel mai adesea era o lampă de ulei confecționată dintr-o cană și un șiret vechi. Era greu să ne scriem temele la lumina slabă a șiretului.
La Revelionul din ‘93 am primit acest om de zăpadă într-un pachet de la UNPROFOR. M-am bucurat mult când am văzut că omul meu de zăpadă nu era doar o jucărie, era și o lumânare. Dar nu m-am îndurat să-l folosesc, deși lumânările erau un adevărat lux și mie îmi era frică de întuneric. L-am aprins o singură dată, doar câteva secunde, cât să-mi confirm că e chiar o lumânare”.
Damir, 12 ani la începutul războiului: Vesta de militar
„Când atacurile brutale ale agresorilor au pus punct unei copilării fără griji și zilelor de școală, singurul lucru care ne-a rămas era timpul petrecut împreună în beciuri întunecate. În rarele momente când era sigur să mergem afară, noi copiii ne jucam de-a soldații și polițiștii. Într-o zi i-am cerut unei vecine o vestă croită dintr-un rest de cort militar. Apoi, de fiecare dată când ne jucam de-a soldații, purtam vesta pe care mi-a cusut-o ea. Odată ce războiul s-a încheiat, am ascuns vesta într-un sertar, până ce a devenit o piesă de muzeu. Ăsta era scopul ei de la început”.
Medina, născută în primul an al războiului: Scrisoare de la bunic
„Această scrisoare e singura rămășiță a vieții bunicului Avdo. Înainte de căderea orașului Srebrenica, eu și mama am plecat spre Tuzla. Când ne-am despărțit, bunicul i-a spus mamei Nu pleca. Rămâi cu noi. O să ne fie atât de dor. Dar era absolut necesar să plecăm, pentru că eu eram mică și nu exista hrană pentru mine. A crezut că va fi mai bine să fim refugiați în Tuzla decât în Srebrenica. Mulți dintre apropiații noștri au rămas în urmă. După o vreme ni s-au alăturat o mătușă și o verișoară.
Bunicul a adresat scrisoarea asta verișoarei, pentru că ea știa să citească. Și i-a cerut mamei mele să-i trimită o poză cu mine. A expediat-o în iunie 1995, dar nu știm dacă bunicul a văzut-o vreodată. Căci o lună mai târziu a început masacrul de la Srebrenica.
L-am căutat ani. Nu-mi amintesc fața ori vocea sa, dar îl iubesc enorm. Eu și fratele meu îl desenam constant și încercam să ne imaginăm cum arată. Speram că se va întoarce într-o zi să se joace cu noi și mama va fi din nou fericită.
În 2015 l-am îngropat la Potocari. I-au găsit oasele împrăștiate în trei gropi comune din Kamenica. Ne-a fost răpită șansa de a crește alături de el, dar a rămas în inimile noastre. Vreau să mă asigur că bunicul meu nu va fi niciodată uitat”.
![Război pe salarii la Antena 1! Cât primește Irina Fodor la Asia Express și ce scrie în contractul secret al lui Radu Vâlcan [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/XyXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL3RRZ0Jkb1Z2dnhxZmNPMm9uRmpJbmpKczhCN0ttVFR5OUxFS2pWaFUuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/Ldyk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2E2OWFNRk9WcHd0TUJLZEs1UWtzbm9DVE9zdW9Tb0V5MDZIdUowWGQuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
