28 de ani de la revoluție. Ce ar trebui să știe tinerii despre viața în comunism
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Luna aceasta se împlinesc 28 de ani de la revoluție, o revoluție care pentru tineri nu înseamnă mare lucru. Cei care au dechis ochii spre lume în democrație nu știu ce a însemnat comunismul și nici eliberarea de sub jugul său. Psihologul Libertatea, Cezar Laurențiu Cioc, ne amintește cum se trăia în colivia «Epocii de aur», povestind despre Daciada, muncile agricole, statul la coadă, programul TV dat cu porția, la fel ca apa caldă și lumina, alimentele raționalizate sau interdicția de a călători peste hotare.
“Știu oare tinerii de azi, care au acces non-stop la mijloace media, că pe vremea lui Ceaușescu programul TV era de două ore pe zi? Cunosc acești tineri, care stau azi ore întregi în trafic, faptul că în comunism circulația mașinilor era alternativă: cele care aveau număr cu soț circulau o duminică, iar cele fără soț, următoarea? Știu ei ce însemna să întorci antena colectivă ca să prinzi posturile TV bulgărești care transmiteau meciuri de la Campionatele Mondiale de fotbal?
Aveam 11 ani când a căzut comunismul. Deși eram copil, am experimentat pe pielea mea toate realitățile sociale ale sistemului comunist. Îmi plăcea să mă uit la televizor și, ca urmare, răsuceam antena de pe casă ori de pe bloc ca să mă uit la Cascadorii Râsului, Album Duminical sau Gala Desenului Animat. Chiar și așa, se vedeau “cu purici”...
Stăteam la coadă la alimentară când se zvonea că “o să se bage pui frații Petreuș” (este vorba despre niște pui pricăjiți, care aveau cam jumătate din greutatea celor comercializați azi în magazine, de aici asemănarea cu interpreții de muzică populară Petreuș, doi frați care pe vremea aceea erau foarte slabi - n.r.). Am fost, pe rând, șoim al patriei, pionier, apoi șef de grupă și de detașament, la școală.
Eram fascinat de Jocurile Olimpice ale României, numite Daciada, și am participat, ca elev, la munci patriotice agricole făcute de copii. Nu aruncam nimic, ci reparam orice, de la mingi de plastic de 18 și de 35 de lei sau mingi de piele marca Artex la biciclete Pegas ori televizoare Sport, Sirius și, mai târziu, Cromatic Color. Îi idolatrizam pe cei care aveau un video VHS sau casetofoane double-deck.
Mă jucam pe stradă jocuri ale copilăriei, precum De-a v-ați ascunselea, Țară, țară vrem ostași, Rațele și Vânătorii, Frunza ori Castelul. Privind retrospectiv, acele vremuri mi-au fost benefice. Asta pentru că eram copil. Am învățat cum să trăiești când nu ai nici măcar strictul necesar, am învățat să repar ce am, să montez butelii, să folosesc cleștele, ciocanul sau fierăstrăul, să instalez prize. Desenam artistic pe hârtie albă placa jocului de Monopoly și bancnotele acestuia, devenisem expert în electronică sau vulcanizare. Priceperea de a face orice cu mâna mea, fără vreun ajutor de la un profesionist în domeniu, mi-a cizelat personalitatea și mi-a dat încredere în forțele și abilitățile proprii.
Adulții din acele vremuri nu au fost atât de norocoși ca mine. Erau blazați, urmăriți de Securitate, temători, iar evoluția lor ca oameni era ținută în loc. Bunicul meu a fost aruncat în închisorile comuniste, alături de milioane de anticomuniști declarați sau nu. Viața în comunism era uniformă. Cu mici excepții, românii trăiau ca și cum viața unuia ar fi fost trasă la indigo și răspândită tuturor. Apropo de indigo, dacă nu știi ce reprezintă, nu ai făcut școala în comunism! La fel și în cazul colțarelor, blocului de desen, uniformelor cu număr matricol cusut pe umăr, al traforajului, penarelor chinezești, creioanelor cu mină de 0,5 sau de 0,7 ori stilourilor pe care le încărcai cu cerneala din călimară prin peniță... Pentru cei care au copilărit atunci, toate acestea sunt generatoare de mari nostalgii.
În anul 2006, sub regimul lui Traian Băsescu, comunismul a fost condamnat oficial în România. Pe bună dreptate. Ororile acestui regim, nedreptățile, încarcerările, crimele, abuzurile, toate au stâlcit sufletul românilor.
Dincolo de abuzuri și de politică, în România acelor vremuri existau obicieuri, cutume și realități de zi cu zi care acum te-ar putea face sa zâmbești. Iata 10 dintre ele:
- Apa caldă și căldura erau raționalizate, iar curentul electric se oprea zilnic
Apă caldă la bloc exista la intervale specifice. De exemplu, miercuri, de la ora 18.00 la 21.00. Dacă nu prindeai intervalul, trebuia să încălzești oale cu apă pe aragaz. Asta, dacă erau gaze. Și nu erau. Iar curentul electric se oprea pe la ora 19.00 si revenea la 21.00, pentru a se face economie electrică, deși consumul casnic era de 5-6 procente din producția națională.
- Programul TV era de două ore pe seară
Programul TV din timpul săptămânii era de două ore pe seară, de la ora 20.00 la 22.00. Din 1988, TVR 1 a primit a treia oră de emisie. Sâmbăta și duminica exista program TV și dimineața. Cine avea televizor -și puțini erau cei care aveau! - rotea zilnic antena de pe casă sau de pe bloc pentru a prinde posturi bulgărești, sârbești sau ungurești. Acestea transmiteau mai multe filme și mai mult sport. În timpul Campionatului Mondial de Fotbal, cine prindea posturi străine primea vizita tuturor vecinilor și pietenilor care voiau să urmărească meciurile...
- Revelionul era petrecut în fața televizorului, cu anecdote, glume și romanțe
Pentru românul de rând, Revelionul era ocazia de a sta treaz toata noaptea la televizor. A doua zi, fiecae se lăuda cât de mult a rezistat în noapte fără să adoarmă. La televizor erau romanțe, cântece de dragoste/jale și mici piese de teatru sau glume scurte ale marilor actori ai vremii. La miezul nopții, Ceaușescu ținea o cuvântare.
- Ca să cumperi o mașină așteptai 7 ani!
La acea vreme, cine avea “mașină mică” era șmecher. Pentru asta, așteptai 7 ani la rând! Aveai la dispoziție Dacia 1300, iar ulterior, Oltcit. Mai puteai cumpăra second-hand câte un Trabant, un Wartburg, un Moskvich, o Lada sau o Skoda, pe care le reparai pe marginea drumului când se defectau.
- Circulația “cu soț/fără soț”
Deși nu erau mașini multe, nici aglomerație în trafic, pentru a se economisi benzină, mașinile al căror număr se termina cu o cifră cu soț circulau într-o duminică, iar cele cu număr fără sot, duminica următoare. Dacă știai că nu ai mult de mers, mai încălcai această lege, dar erai pregătit să mituiești milițianul care te oprea cu cafea sau țigări. Azi, orașe ca Paris sau Budapesta au reintrodus această metodă de control al circulației, pentru a preveni sau reduce aglomerația și poluarea excesivă.
- Țigările și cafeaua erau monedă de schimb
Dacă voiai să obții ceva, trebuia să dai ceva. Asta nu s-a schimbat mult nici azi. Atunci însă, nu accepta nimeni bani. Toată lumea avea bani. Ca să obții ceva rapid, trebuia să dai țigări sau cafea. Acestea îți deschideau aproape orice ușă.
- Nu puteai călători în afara țării
Concediile erau petrecute fie la mare, fie la munte, fie la țară. Plecai în excursie cu bicicleta, cu Mobra sau cu mașina pe care o foloseai de multe ori și drept cameră de hotel. Românii se gaâdeau la străinătate ca la spațiul cosmic. Știau că există, dar le era imposibil să ajungă acolo...
- La telefon exista “cuplaj”
Cine avea telefon acasă (din acela cu numerele înscrise pe disc, desigur) avea și cuplaj. Adică pe același fir telefonic mai exista cineva, iar când vorbeai la telefon, cuplajul putea ridica receptorul și asculta toată conversația. Trebuia să duci muncă de lămurire cu respectivul pentru a închide telefonul. “Cuplajul, vă rog închideți!”, era o frază folosită aproape în orice conversație telefonică.
- Dacă purtai blugi, te opreau oamenii pe stradă să te întrebe de unde îi ai!
Un indicator al modernității și al străinătății erau blugii. Cine avea o pereche era perceput ca un om cu relații sau cu rude în occident. Blugii nu se găseau de cumpărat oficial pe nicăieri în România. Românul de rând ar fi făcut orice pentru o pereche. Dacă ieșeai în blugi pe stradă, cineva se oferea sa ți-i cumpere direct de pe tine!
- Distracțiile de fițe implicau un aparat video, un casetofon sau run radio
Cea mai mare și costisitoare fiță a vremii era să ai un video VHS. Acesta costa mult, dar nu banii erau problema cea mai mare, ci faptul că nu se găseau pe nicăieri. Aparatele erau aduse “pe sub mână” din afara țării și erau foarte puține în toată România. Cei care aveau viedeo făceau schimburi de casete și tot cartierul venea în vizită să vadă filme. Și casetofonul era o raritate, iar pe stradă puteai asculta muzică la… Ric. Ricul era un fel de miniradio portabil românesc, de foarte proastă calitate, cu o cască pentru o singură ureche. Cei mai fițoși dintre români mergeau pe stradă cu acea cască în ureche și lăsau firul alb să se vadă peste cămașă, în semn de bunăstare.”
Foto: EvZ, Dinu Lazăr
