Adrian Despot, solistul trupei Vița de Vie: „Scena e singurul loc unde sunt 100% liber, unde sunt eu. E o libertate de care nu mă pot bucura ca și civil” 

Înființată în 1996, Vița de Vie este, la ora actuală, una dintre cele mai cunoscute și mai îndrăgite formații de rock alternativ din România, ajungând în 2026 la trei decenii de muzică, energie și profesionalism de pus în ramă.

Vița de Vie a crescut pas cu pas alături de publicul său și a ridicat mereu ștacheta. De la concerte simfonice și show-uri imersive 360° până la concerte în locuri foarte pitorești, precum Crama Marcea de la Ștefănești-Argeș (crama aflată la cea mai mare altitudine din sudul României), trupa a demonstrat că poți fi serios în artă fără să-ți pierzi curajul, creativitatea și pofta de joacă. Iar dincolo de toate, rămâne aceeași pasiune sinceră a trupei pentru muzică și respectul pentru oameni. Și asta se simte la fiecare acord, la fiecare melodie, la fiecare zâmbet și la fiecare bis.

În cadrul interviului acordat pentru Libertatea, Adrian Despot, solistul și liderul formației Vița de Vie, a vorbit deschis și despre cât de mult îl ajută muzica în alungarea tăcerilor, dar și în ce perioadă a carierei s-a schimbat cel mai mult felul în care vede muzica. 

Absolvent al secției de Pedagogie a Universității Naționale de Muzică din București și absolvent, de asemenea, al SAE Institute (School of Audio Engineering) – Köln (Germania), Adrian Despot a dovedit din nou, pe parcursul interviului, că e un interlocutor erudit, sincer și cu multe replici de ținut minte pe termen lung. 

„Fiecare album este o adâncă și lungă călătorie prin mine”

Libertatea: Vița de Vie împlinește 30 de ani de activitate. Cum ai reușit să îți păstrezi emoțiile și pasiunea pentru muzică nediluate în aceste trei decenii?
Adrian Despot: În continuare îmi e foame de muzică la fel ca în prima zi și sunt în cea mai bună formă din ultimii 30 de ani! Abia aștept 24 iulie, concertul nostru aniversar de la Arenele Romane. O să fie de povestit nepoților! E o generație nouă de fani Vița de Vie, extraordinară! Nu ai cum să nu te bucuri cu ei în fața scenei.

– Ce an dintre cei 30 de până acum a fost cel mai intens, atât creativ, cât și ca introspecții și trăiri?
– Fiecare album a venit cu un preț, și anume lipsa prezenței mele din viața emoțională a familiei. Fizic, am fost acolo, însă mintea mea era în cu totul altă parte. Versuri, armonii, producție… Fade in-ul în starea creativă este lung, la fel este și fade out-ul, nu se poate face la un snap de degete sau la o învârtire de cheie în broască, la intrarea în casă. Am și prostul obicei de a mă dedica total muzicii mele, nu pot să o fac cu jumătăți de măsură, și atunci… am perioade când sunt total pe altă planetă. Fiecare album este o adâncă și lungă călătorie prin mine. Muzica mea înșirată pe axul timpului are, pentru mine, valoare antropologică. Am trăit intens fiecare perioadă, asemănător, dar diferit.

– „Dacă cineva va salva lumea, ăla va fi un om cu o chitară”, ai declarat în urmă cu trei ani. Îți menții părerea?
– Oho… Deja lucrez la materialul meu solo. M-am înarmat și mă antrenez, cum ar veni. De mult îmi doresc să-l readuc la viață pe puștiul din liceu, cel care avea tot timpul o chitară acustică la el. Anul ăsta, pentru că am împlinit o vârstă rotundă, mi-am făcut acest cadou, l-am adus înapoi. Un om cu o chitară.

Lorelai se numește primul single și este primul cântec scris pentru și despre soția mea, Lisa. În 35 de ani. Ea fiind recurentă în frânturi de versuri împrăștiate prin întreaga discografie, însă fără un cântec integral dedicat. A făcut, din nou, o treabă extraordinară și mi-a fost o muză fantastică. A fost poate și cea mai mare provocare muzicală de până acum, să ridic o piesă după chipul și asemănarea ei doar din voce și chitară, și nu doar să stea în picioare, să-i fie pe măsură. Sunt foarte mândru de rezultat.

– Rădăcinile tale muzicale se trag din educația în spiritul clasic. Cum a fost pentru tine procesul de a-ți integra spiritul clasic în muzica rock?
– Am studiat muzică clasică la o vârstă la care nu o puteam înțelege. Așa că am fugit de ea și am fost salvat de rock. El îmi vorbea direct, pe limba mea. Am început să studiez muzică de plăcere, iar apoi, în timp, când am fost pregătit, m-am reîntors la muzică clasică, la bucuria și măreția ei. Sunt norocos să le pot face pe amândouă în proiectul VIȚA DE VIE SIMFONIC, alături de orchestrele filarmonice din țară.

„Am o teamă de liniște, iar coșmarul meu este singurătatea”

– Cât de mult te ajută muzica în alungarea tăcerilor?
– Am o teamă de liniște, iar coșmarul meu este singurătatea. Camera de hotel e partea pe care o detest cel mai tare în turneu, am o anxietate legată de ea. Prefer să plec imediat după concert, chiar dacă distanța până acasă este de 500 de kilometri, iar hotelul are 500 de stele.

– Spuneai la un moment dat că ai impresia că până acum ai trăit mai multe vieți. Care viață a fost cea mai densă?
– Am trecut de la comunism la democrație cu momente de anarhie, de la scrisori la e-mailuri, de la viniluri la mp3-uri, apoi revoluția digitală care a schimbat totul. Pe partea cealaltă, pandemie, război, încă un război… Trump… cum se tot spune mai nou, doar extratereștrii lipsesc.

– În 1995 erai la Târgu Mureș, și, în timp ce cântai, ai simțit că ieși din propriul corp și te vezi din afară. Cum te-ai văzut atunci și cum te vezi acum?
– Aveam foarte mari emoții la început, trebuia să demonstrez. M-am eliberat în momentul în care am realizat că nu trebuie să demonstrez nimănui nimic, iar acum mă bucur de fiecare secundă și abia aștept să mă sui pe scenă. E locul, singurul loc unde sunt 100% liber. Eu. E o libertate de care nu mă pot bucura ca și civil. Civilia e o convenție pe care o jucăm cu toții, o mască. De-aia avem nevoie de artă în viața noastră, să putem să ne scoatem măștile din când în când și să respirăm aer curat.

– Prin 1996, mergeai într-o cârciumă fără firmă, căreia i se spunea La Șacali, unde se asculta Sade și Sting, jucai bridge și unde i-ai cunoscut, printre alții, pe idolii tăi de la trupa Timpuri Noi. Care e cea mai specială amintire din acea cârciumă care cumva a contribuit la evoluția ta, prin muzica ascultată, prin oamenii întâlniți?
– În mod ciudat pentru mine, e un loc din care au rămas amintiri foarte exacte și profunde, la care, din fericire, am acces vizual și aproape olfactiv instant. E suficient să închid ochii și sunt acolo. Suntem acolo. Culori, miros, zarvă, tot! Au fost niște ani foarte vii.

– „Felul în care văd muzică se schimbă de la zi la zi”, ai spus la un moment dat. În ce perioadă a carierei s-a schimbat cel mai mult felul în care vezi muzica?
– Sunt micropași, e un proces de construcție și deconstrucție permanent. În muzică e ca la Hornbach (parcă), ca să-i parafrazez, mereu găsești câte ceva de făcut/învățat. Dar perioada 2006-2007 și lucrul la albumul Egon au fost parcă o bornă pentru mine. Într-o zi, seară, mă rog, din senin, am devenit matricea și am înțeles tot. Am înțeles muzica. Nu știu cum să explic, că știu cum sună, zici că m-am dus așa ușor cu capul. Genul de revelație pe care o ai pe acid sau ciuperci nebune. Doar că eu eram clean, doar pe muzică. De atunci, cumva, totul e mai clar, a dispărut zgomotul de fond. Nu știu exact ce am deprins în noaptea aia, dar știu, simt că e în mine, cu mine, iar prezența ei mă așază și mă liniștește, îmi dă curaj și încredere.

„Sunt într-o foame teribilă după esență”

– De ce pentru tine, inspirația pentru fiecare melodie este în suflet, și nu în sunet?
– Pentru că inspirația se ia de la sursă. Fără suflet nu ar exista sunet. Sufletul este sursa sunetului.

– Îmi spuneai acum doi ani că tristețea îți dă aripi, creativ vorbind, acolo te simți acasă. De când am discutat ultima oară, a început și bucuria să îți dea aripi creative? Care mai e balanța între tristețe și bucurie în inspirația ta muzicală?
– Așa m-am format. Nu bucuria m-a făcut să cânt, deși sunt foarte bucuros atunci când o fac. Timiditatea, incapacitatea de a-mi comunica sentimentele prin interacțiune umană, confuzia adolescentină, absența și violența unui tată, ele au format în mine amestecul care a aprins nevoia de a cânta. Pot să fac melodii vesele, însă nu mă recunosc pe mine în ele, parcă joc un rol. Și la versuri îmi este dificil, par atât de lipsite de esență. Sunt într-o foame teribilă după esență, pare ușor încordat puștiul. Mi-ar plăcea să pot să iau lucrurile mai relaxat, îmi iese asta în absolut toate celelalte situații din viață, sunt un tip chiar prea relaxat. Cu excepția muzicii. Acolo… e jale! Și la propriu, și la figurat.

– Procentual, cât e copy-paste și cât e originalitate în cultura muzicală din România?
– Nu știu să îți răspund. Legat de artiști, oamenii fac muzică din motive diferite. Unii fac muzică pentru muzică, alții fac muzică pentru alții. Pe ultimii nu îi interesează calea, ci doar rezultatul, banii. La primii, calea e totul, banii sunt doar un bonus. Legat de ascultători, stăm OK, situația nu e încă dramatică.

– Cât de mult te bucură și te sperie România actuală?
– Încerc să învăț să mă bucur cât mai des de lucrurile pe care le am. România e unul din ele. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro