Cafeaua, tutunul și dulcețurile, plăcerile care au schimbat România. Istoricul Tudor Dinu: „Boierii noștri au devenit cu toții dependenți de cofeină”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cafeaua, tutunul și dulcețurile au fost mai mult decât simple plăceri ale vieții, ele au influențat gusturile românilor, dar și modurile în care au socializat, au făcut comerț sau și-au primit oaspeții. Odată cu lansarea noului său volum la Humanitas, „Cafea, tutun, dulceți. Deliciile Orientului în țările române”, istoricul Tudor Dinu, într-un interviu Libertatea, vorbește, într-un limbaj adaptat acelor vremuri, despre moștenirea otomană, cafenelele în care se discutau planuri politice, lulelele boierești de doi metri, dar și despre cum toate aceste obiceiuri au supraviețuit occidentalizării.
Cuprins:
„Cartea se adresează tuturor iubitorilor de cafea, tutun sau dulciuri, și îi invită să mă însoțească într-o fascinantă călătorie care le va oferi și o sursă de inspirație despre cum să își pregătească o cafea alla turca și cum să o întovărășească cu o narghilea parfumată și cu savuroase dulceți preparate din cele mai neașteptate ingrediente, inclusiv legume și flori”, spune Tudor Dinu despre „Cafea, tutun, dulceți. Deliciile Orientului în țările române”, cel mai recent volum al său, apărut la Humanitas.
Autorul, istoric și filolog, profesor la Universitatea din București și una dintre cele mai proeminente personalități din România în domeniul studiilor neoelene, bizantine și postbizantine, s-a remarcat prin cercetări exhaustive legate de epoca fanariotă și influența elenismului în țările române. La Editura Humanitas a publicat mai multe volume dedicate istoriei și civilizației românești, între care „Bucureștiul fanariot”, „Moda în Țara Românească” sau „Băi, hammamuri, desfătări”.
O istorie ilustrată
„Deliciile Orientului în țările române” propune cititorilor o istorie ilustrată cu 220 de fotografii și imagini de epocă, documentată timp de doi ani și jumătate de scriitor. „Cercetarea se plasează firesc în linia eforturilor mele din ultimii mai bine de cincisprezece ani de a reconstitui, sub toate aspectele ei, civilizația de sorginte greco-orientală care a apărut și s-a dezvoltat în Țara Românească și Moldova, în așa-numita epocă fanariotă (1711-1821). Ea ne revelează, printre altele, cum românii au ajuns să descopere micile plăceri ale vieții și să se bucure fără inhibiții de ele”, mărturisește el pentru Libertatea.
Volumul a ieșit la lumină greu, deoarece, așa cum punctează Dinu, a avut ambiția de a parcurge în chip exhaustiv sursele păstrate din epocă. „Mai exact, am despuiat multele zeci de culegeri de documente interne publicate, provenind din perioada 1650-1859, am răscolit prin arhive, am recitit literatura noastră de până în anii cincizeci ai secolului al XIX-lea și am făcut săpături în toate muzeele de istorie și de artă din Țara Românească și Moldova, începând din Mehedinți și Gorj și terminând în Suceava și Botoșani. Ah, și era să uit, m-am luptat să îi conving pe cât mai mulți descendenți ai vechilor familii boierești, dar și pe numeroși colecționari de artă orientală, să îmi deschidă porțile și să mă lase să studiez comorile pe care le păstrează cu multă dragoste în reședințele lor”, după cum explică.
„Românii au fost și sunt receptivi la nou”
Libertatea: Ce ne spune faptul că românii au început să bea cafea, să fumeze și să servească dulcețuri despre cine eram?
Tudor Dinu: Ne spune că românii au fost și sunt receptivi la nou, dornici să adopte practici străine aflate la modă și să se bucure de ceea ce le poate face viața mai frumoasă. Și ne mai spune, desigur, că, pe la 1800, boierii noștri au devenit cu toții dependenți de cofeină, în vreme ce populația masculină a Principatelor a ajuns să sufere aproape în integralitatea ei de un tabagism sever.
-După tot ce ați descoperit în documente, care este concluzia dumneavoastră: cât de mult ne-au schimbat aceste „delicii ale Orientului” felul de a trăi?
-Fără doar și poate, viața strămoșilor noștri a devenit în acest fel mult mai dulce, odată ce prepararea și servirea dulcețurilor s-a răspândit în societatea românească din bordeie și cocioabe până la curțile domnești și boierești. Orice gospodină care se respecta trebuia să fie o maestră în arta dulcețurilor, pe care o practica până și doamna țării, nesfiindu-se să coordoneze personal echipa de bucătărese ce pregăteau alesele confituri, din care aveau să se înfrupte peste an vodă și cei mai de seamă oaspeți ai săi.
-Cartea dumneavoastră vorbește despre influența otomană asupra românilor dincolo de domnii, războaie și politică. Ce ne spun cafeaua, tutunul și dulcețurile despre cât de strâns am fost, de fapt, legați de Orient?
-Știți, Țara Românească și Moldova au fost în mod formal până la 1877-1878 parte a Orientului în calitatea lor de provincii, ce-i drept, exclusiv creștine, ale Imperiului Otoman. Așa că nu este de mirare că am adoptat cuceririle civilizației laice a acestuia, refuzând totodată cu îndârjire să îmbrățișăm religia islamică.
Obiceiuri otomane, plăceri românești
-Putem spune că o parte din influența Orientului nu ne-a fost impusă, ci am adoptat-o pentru că ne-a plăcut? Ce am preluat de bunăvoie de la lumea otomană?
-De bună seamă că putem spune, odată ce nimeni nu i-a obligat pe boierii noștri să-și înalțe conace care să rivalizeze cu cele ale pașilor otomani, să poarte veșminte orientale confecționate din mătase sau catifea și brodate cu fir de aur sau de argint (anterie, cepchene, giubele, fesuri, ișlice, calpace etc.), să se lăfăie în hammamuri, să se delecteze cu cele mai rafinate preparate culinare de la Stambul și, firește, să soarbă strop cu strop, din filigene de porțelan chinezesc, o cafea tare și amară, însoțită de fumul narghilelei și de mireasma dulcețurilor.
-Când au devenit cafeaua, tutunul și dulciurile orientale parte din viața de zi cu zi și nu doar niște produse exotice pentru elite? Ce ne spune această trecere despre schimbarea societății românești?
-Adusă de peste mări și țări într-o epocă în care drumurile comerciale erau foarte nesigure și primejdioase, cafeaua a rămas, până la Unirea Principatelor, un produs de lux de care se bucurau zi de zi doar domnii, boierii, negustorii cu dare de mână, precum și înaltul cler. Oamenii de condiție medie savurau câte o cafea doar la ocazii speciale, precum pomenile de la înmormântări și parastase (sic!) sau atunci când ieșeau la cafenele, care până pe la 1820-1830 erau niște localuri murdare, rău famate, destinate persoanelor de condiție umilă, ce voiau să facă o pauză de la consumul de alcool. Căci să nu uităm că pe atunci băutul în cârciumi reprezenta una dintre puținele satisfacții ale vieții pentru românii de rând. În schimb, consumul de tutun s-a generalizat încă din veacul al XVIII-lea în rândul tuturor claselor sociale din Principate. Diferea doar calitatea ierbii dracului pe care o pufăiau din lulea românii de diverse condiții. Astfel, boierii se delectau cu cele mai alese sortimente de tutun otoman, în vreme ce zilierii sau robii de etnie romă, la rândul lor niște fumători înrăiți, erau nevoiți să se mulțumească cu varietăți inferioare cultivate pe plan local sau importate, să spunem, din Imperiul Habsburgic.
De la cârciumi la cafenele și comploturi
-Ce însemna, acum trei sute de ani, să inviți pe cineva la cafea?
-Însemna să-ți deschizi deopotrivă ușile casei și ale sufletului, să împarți cu oaspetele nu doar elixirul amar și dulceața înfulecată deseori cu aceeași linguriță, ci și grijile și speranțele, să îți extinzi cercul confidenților dincolo de nucleul restrâns al familiei.
-Cafeneaua a devenit un loc în care oamenii se întâlneau, discutau și făceau schimb de informații. A schimbat apariția ei felul în care oamenii comunicau și se raportau la societate?
-Până la apariția cafenelelor în orașele Principatelor, începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, singurul loc în care oamenii de condiție socială medie și joasă se puteau întâlni și socializa erau cârciumile. Acolo însă, sub influența alcoolului care curgea în valuri, își pierdeau curând uzul rațiunii, dănțuind dezlănțuit pe notele îndrăcite ale muzicii lăutărești sau recurgând fără să stea prea mult pe gânduri la serviciile femeilor celetnice, nelipsite din cârciumi. În schimb, în cafenele, unde își păstrau sobrietatea, clienții puteau face tot soiul de planuri profesionale, sociale, politice, unele pragmatice, altele naive, precum cele de răsturnare a regimului politic, de care se temeau atât de tare domnii fanarioți, încât trimiteau spioni bine plătiți să tragă cu urechea prin cafenele și să raporteze la stăpânire ceea ce se flecărea pe acolo.
-Putem considera apariția cafenelelor un început al formării unui nou spațiu public în societatea românească?
-Da, de bună seamă, un nou spațiu public ce a evoluat constant de la un loc imund în care se aduna pleava societății, până la unul de o eleganță pariziană, în care, sorbind nu doar cafele cu lapte și fără zaț, ci și lichioruri dintre cele mai rafinate, pașoptiștii vor ajunge să pună bazele occidentalizării și democratizării principatelor.
Tutunul, o afacere profitabilă de sute de ani
-Astăzi asociem aproape automat tutunul cu țigara. Cum arăta însă cultura tutunului în țările române înainte ca țigara să devină forma dominantă de consum?
-Într-adevăr, până spre 1830-1840, tutunul era fumat în proporție covârșitoare din lulea. Devenită un tovarăș nedespărțit al românului, aceasta constituia și un indicator al statutului social, căci domnii și boierii bunăoară dețineau lulele (ciubuce) cu dimensiuni gigantice (chiar și de doi metri) cu muștiucul (imameaua în termenii epocii) lung din chihlimbar sau din alt material de preț și capul din porțelan fin sau din ceramică roșie de lux.
Și, firește, nu le transportau ei înșiși atunci când se aflau în mișcare, ci încredințau această sarcină unui arnăut, un servitor balcanic înveșmântat în port tradițional (fustanelă, ilic, fes etc.) și înarmat până în dinți, care era ținut să îi înmâneze în orice clipă o pipă aprinsă stăpânului său. Mai rar, tot mai ales clasele superioare se desfătau și cu narghileaua, oferită la începutul veacului XIX, inclusiv lui Vodă și oaspeților săi, prin grija unui narghelegi bașa, un slujbaș de la curte salarizat mai bine decât colegul său vel ciubucciu.
-Tutunul ne arată și o altă față a acestei influențe: producție, comerț, taxe și monopol. Ce ne spune istoria tutunului despre felul în care statul și negustorii au început să controleze și să profite de noile obiceiuri de consum?
-Constatând răspândirea fulgerătoare a practicii fumatului încă de pe la sfârșitul veacului XVII, domnii români au găsit cu cale să profite financiar de pe urma viciului, introducând, în primul rând, un impozit special pe suprafețele cultivate cu iarba dracului (tutunăritul în Țara Românească și, respectiv, pogonăritul tutunului în Moldova), iar apoi și taxe vamale (sic!) pentru desfacerea pe piață a produsului, precum și alte câteva obligații fiscale.
Nu au cutezat totuși, în ciuda unor încercări eșuate, să impună un monopol al tutunului, din cauza opoziției îndârjite a marilor jucători de pe piață. Căci de pe urma respectivei industrii nu trăiau pe atunci doar umilii cultivatori, ori tutungiii de rând, ci și o mulțime de toptangii (angrosiști), care făceau afaceri deosebit de profitabile, atât cu tutunul din Principate, cât și cu cel adus de peste mări și țări.
-Oamenii de acum două-trei sute de ani știau că fumatul le poate face rău? Existau deja avertismente privind efectele sale asupra sănătății?
-Nimeni nu știa pe atunci de efectele nocive ale fumatului, ba chiar medicii recomandau cu căldură tutunul ca leac pentru o sumedenie de afecțiuni. Ca atare, putem afirma că în majoritatea lor covârșitoare, strămoșii noștri tindeau să idealizeze ispititoarea plantă, căreia nu îi găseau vreun alt cusur decât acela că se sfârșea prea repede când era fumată cu nesaț.
Dulceața orientală și gustul occidental
-Ce ne spun dulcețurile despre gusturile, statutul social și cultura ospitalității din țările române?
-Generalizarea consumului zilnic de dulceață în cantități considerabile la nivelul unei mari părți a populației reflectă o pasiune excesivă pentru glucide a românilor, pe care medicii din ziua de astăzi ar condamna-o cu fermitate. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că era mult mai plăcut să fii primit pretutindeni, chiar și în colibele sărăcimii, cu câteva linguri de dulceață înmiresmată și o carafă de apă proaspătă de izvor, decât cu pâine și sare.
-Românii au preluat aceste obiceiuri pur și simplu sau le-au transformat după propriile gusturi și preferințe?
-Cred că e corect să recunoaștem că am preluat din lumea otomană consumul de cafea amară, concentrată, cu mult zaț, însoțit de pufăitul tacticos din lulea, căutând pur și simplu să ne bucurăm și noi de voluptatea pe care o încercau stăpânii noștri de atunci, iar nu să o transformăm într-o manieră originală. Poate doar în privința dulcețurilor am fost mai creativi, recurgând la fructe locale și creând rețete proprii.
-La un moment dat, cafeneaua și obiceiurile occidentale încep să înlocuiască modelul oriental. Când începe societatea românească să prefere modelul occidental și cum se vede această schimbare în obiceiurile cotidiene?
-Chiar dacă zorii influenței apusene se plasează în primii ani ai secolului XIX, momentul de cotitură în procesul occidentalizării claselor superioare de la noi îl reprezintă anul 1821. Începând de atunci acestea și-au întors definitiv privirile dinspre Stambulul fanarioților înspre Parisul luminilor, a cărui civilizație și-au propus să o transpună în Principate. Astfel, în doar câteva decenii, boierii au ajuns să prefere în locul conacelor vilele de inspirație apuseană, au lepădat anteriul, giubeaua și ișlicul în favoarea pantalonilor, a fracului și a jobenului, au înlocuit lecturile ziditoare în limba greacă cu romane franțuzești de capă și spadă sau de inimă albastră, acompaniate acum de o cafea strecurată cu lapte și zahăr, pe care o însoțeau acum o țigaretă preparată pe loc sau un trabuc.
-Cât din ceea ce numim astăzi „tradițional românesc” este, de fapt, rezultatul unor influențe pe care le-am adoptat și apoi le-am făcut ale noastre?
-Cum nu am trăit niciodată izolați, ci alături de vecinii noștri, deopotrivă turci, greci, slavi, unguri, ori nemți, tradițiile românești sunt rodul asimilării complexe și creatoare a unei mulțimi de influențe străine.
„Am fost parte a lumii otomane”
-Dacă astăzi am privi o ceașcă de cafea, o țigară și un borcan de dulceață ca pe niște documente istorice, ce ne-ar spune ele despre cine suntem noi și despre ce a mai rămas din Orient în viața românilor?
-Ne-ar spune că am fost parte a lumii otomane, care mai ales în secolul al XVIII-lea ne-a influențat profund, determinând clasele noastre superioare să-i adopte habitatul, veșmintele, băile, gastronomia și, desigur, arta cafelei și a fumatului. Iar aceste influențe persistă, cred eu, în mod latent în subconștientul multor români.
-Dacă ați putea transporta un cititor pentru o singură zi în Bucureștiul de acum 250 de ani, unde l-ați duce și ce i-ați arăta?
-L-aș pofti bineînțeles la curte să asiste la spectaculoasa ceremonie a servirii cafelei, unde domnul înveșmântat într-o mantie îmblănită țesută cu fir de aur (cabaniță) și purtând pe cap impunătoarea cucă cu panaș, se întreținea cu oaspeții săi străini într-o elegantă limbă franceză sau italiană pe teme deopotrivă politice și culturale, în vreme ce paji sprințari le serveau tuturor un elixir amar în ceșcuțe miniaturale de porțelan, aduse în zarfuri de aur bătute cu nestemate. Le ofereau și lulele de vreo doi metri lungime, ce stârneau deopotrivă uimirea și admirația occidentalilor. Dar l-aș conduce și la Academia Domnească de la Sfântul Sava, unde vlăstarele boierimii noastre aprofundau cultura antică și bizantină grecească, iar, în unele perioade, se familiarizau și cu descoperirile fundamentale ale științei europene moderne.
-Și dacă revenim în prezent, cu informațiile pe care le-ați documentat în carte despre cafeaua, tutun și dulcețuri, cum le vedeți influența în viețile noastre de azi?
-Cafeaua, tutunul și dulcețurile sunt singurele daruri ale lumii otomane care au rezistat în preferințele românilor, în urma trecerii tăvălugului occidentalizării, ce a risipit într-un timp record toată moștenirea noastră răsăriteană. Iar în ultimii ani, în care apartenența noastră la lumea apuseană a redevenit de netăgăduit, ele se reîntorc timid, dar incontestabil, și în varianta care le-a consacrat, permițându-ne, de pildă, în multe locuri din Capitală, să savurăm o cafea amară preparată la nisip, însoțită de o narghilea înmiresmată.
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
