Cum au ajuns tatăl și fiica să fie colegi în clasa a VI-a și înțelepciunea romilor învățați cu discriminarea
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Romii care au rămas fără case în urma alunecării de teren din Azuga au petrecut Paștele împreună, la pensiunea „domnului Vlad”, unde sunt cazați deja de peste o săptămână. Material, nu au mai nimic, dar se au unii pe alții. „Și pe Dumnezeu”, mai spun ei.
Cuprins:
Privesc înapoi fără mânie și spre viitor cu speranță. Libertatea a fost, în zi de sărbătoare, printre oamenii care au învățat, aproape peste noapte, să se bucure de lucurile simple pe care viața le oferă: un ou roșu, o porție de sarmale, o felie de cozonac. Și mulțumesc cu o rugăciune.
„Nenea, nenea, ne faci o poză cu tanti?”
Am ajuns la pensiunea Nicolenco din Azuga aproape de ora mesei, iar în curte și pe terasă e deja zarvă. Pe stradă, în fața pensiunii, două fetițe mimează săritul corzii, numărând fiecare săritură, până la 10, când se opreau, râdeau, apoi o luau de la capăt. Mai încolo, alți copii se joacă cu o minge de fotbal desumflată – activitate de copii mai mari.
„Tanti, tanti, faci o poză cu noi? Nenea, nenea, ne faci o poză cu tanti?”, ne întâmpină cele mici, entuziasmate, când văd aparatul foto. Sunt Cătălina și Consuela. Prima poartă două pampoane albe, cu care are prinse cele două codițe, și o bentiță roz. Și ea, și Consuela, se împing una pe alta, fiecare vrând să fie prima în fața obiectivului.
Lângă ele a apărut și Casian, un puști știrb, cu șapcă albastră pe care o tot trage pe frunte. Ne întreabă cum se fac pozele și „pe unde ies” când sunt gata. „Uite așa, apeși pe nas”, îi spune Cătălina, ducându-și degetul la nas. Toți izbucnesc în râs și încep iar să țopăie și să alerge când pe stradă, când pe terasă, printre mese.
Între containere și casele la care nu pot renunța
Înăuntru miroase deja a sarmale, iar pe mesele din sală ouăle colorate așteaptă să fie ciocnite. În bucătărie, Alina, bucătăreasa, pregătește bolurile pentru ciorbă, farfuriile și pune pâinea în coșuri, ca să fie duse la mese de Laura, ospătărița, la ora 14.00.
Alina, soțul ei și fetița lor, Cătălina, locuiau în cartierul de romi distrus de valul de pământ care a căzut de pe munte. Norocul lor este că Alina lucrează de ceva timp la pensiunea lui Vlad Cristea, care i-ar fi ajutat oricum, și fără implicarea primăriei pentru plata cazării și mâncării.
Doar Alina are un venit sigur. Înainte de pandemie, soțul ei lucra cu ziua pe unde găsea. Acum nu mai are ce să muncească.
„Dacă nu am fi găsit ajutor aici, unde ne duceam? Și fără serviciu, și cu un copil mic? Și pe urmă ce facem?”, se întreabă Alina.
După dezastru, pe dealul de lângă stadionul vechi au fost montate 20 de locuințe modulare cu câte patru paturi, pentru familiile afectate. Momentan, însă, nu sunt conectate la curent, iar primăria le-a dat voie să stea doar pe timpul zilei în casele lor vechi, pentru ca noaptea să doarmă acum la pensiune, iar din zilele următoare, când vor avea curent, în containere.
Oamenii nu pot renunța la casele lor, la care au muncit o viață întreagă, iar containerele, spun ei, sunt prea mici pentru familiile lor numeroase.
Calea bisericii
Câțiva copii intră în sală alergând și se uită cu ochi mari la candelele aprinse din mijlocul meselor și la ouăle roșii. Le iau repede și le ciocnesc, cu un „Hristos a înviat!” strigat entuziasmat.
La una dintre mese stă o parte din familia Păun: părinții, Georgiana și Cătălin, cu fiicele lor, Denisa, Miruna și Rebeca. La o altă masă, lângă geam, nepoții lor, Delia, Daria și Darius, stau cu bunica.
Înainte să mănânce, Georgiana, Cătălin și copiii își împreunează mâinile și murmură o rugăciune. Cuvintele lor sunt acoperite de muzica populară care se aude la televizor și de chiotele celorlalți copii.
„Noi asta facem mereu, înainte de fiecare masă, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ce ne oferă”, spune Cătălin.
Se declară un om credincios, care „am descoperit calea lui Dumnezeu și am renunțat la toate viciile”. Cheltuia mulți bani prin cluburi, stătea cu băieții la băut, își trimitea copiii „du-te, tată, și ia un litru de vin”, povestește el. Până a mers prima dată la biserica baptistă și și-a dat seama că familia e mult mai importantă.
În clasa a 6-a, și el, și copilul
Băutura, anturajul, faptul că el lucra departe de oraș, i-a despărțit o perioadă pe Cătălin și Georgiana. Dar nu puteau trăi unul fără altul, iar cei doi copii pe care îi aveau deja atunci au simțit răceala în familie. S-au împăcat și încet, cămăruța pe care o aveau în Azuga a devenit o casă primitoare. Au extins dormitoarele, au făcut și o bucătărie și o baie, totul din bani împrumutați de la două bănci. La care mai au de plătit.
Cătălin a lucrat anul trecut, câteva luni, pe-afară, dar i s-a făcut dor de familie. Vrea să obțină categoria C la permisul de conducere, ca să poată conduce mașina de gunoi. I se pare foarte bună ideea: ar avea program fix, salariu decent și cel mai important, ar fi aproape de familie. Încă așteaptă o veste de la cineva care a promis că îl angajează pentru niște lucrări de construcții, pentru că nu poate sta așa, fără niciun venit.
Până atunci, s-a reînscris la școală, iar acum este în clasa a 6-a la fără frecvență. În clasa a 6-a e și fiica cea mare, Denisa, care face acum orele online, pe telefonul mamei ei.
„Denisa e foarte deșteaptă. Și foarte talentată”, o laudă mama ei. Pe peretele din bucătărie, Denisa a pictat o ramură de copac cu flori roz și fluturi și un fragment din Biblie: „Iisus i-a zis: Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la tatăl decât prin Mine”.
Și-au renovat deja casa
Mai era un desen și într-una dintre cele două camere în care dorm părinții cu Rebeca, dar peretele a fost distrus de apă. Cătălin a zugrăvit pe ici, pe colo, pe unde a putut, cu materialele pe care le-a primit de la „frații mei de la biserică”. Parchetul din bucătărie, umflat de apă, l-a scos și l-a înlocuit cu resturi de linoleum aruncat când a fost școala renovată.
Canapeaua pe care dorm fetele mari, mobila din bucătărie, șifonierul, tot au dezmembrat după inundație și au scos afară, la uscat.
„Noi l-am întrebat pe domnu primar ce să facem, să știm și noi dacă să băgăm bani în căsuță sau ne-o dărâmă și ne-a zis că cel puțin un an va rămâne așa. Dar măcar să construiască digul ăla să ne știm în siguranță, că în containere unde să stai cu atâția copii. Și iarna va fi frig acolo”, spune Cătălin.
Casa lor are o singură sobă și folosește lemne ca să încălzească cele două camere. „Sigur că ne-ar fi mai bine în blocurile alea noi, cu locuințe sociale. Să plătim utilități, chirie, tot ce trebuie, dar măcar știm că nu ne mai sperie ursul, nu mai suntem inundați, nu mai facem mizerie cu lemnele, cu cenușa”, mai spune el, referindu-se la locuințele sociale pe care urmează să le construiască primăria din fonduri europene.
„Țiganii sunt uniți”
La masă, în pensiune, e un contrast uriaș între partea din față a sălii și cea din spate. În spate sunt tinerii, care râd, ciocnesc ouă și își fac poze, în timp ce în față sunt cei mai în vârstă, parcă mai obosiți și mai îngrijorați decât data trecută când i-am întâlnit.
„Ce vin să bem, ne mai arde nouă de vin, la cum suntem?”, spune un bărbat care stă la masă cu soția lui. Nu bea vin, dar mai cere pâine la sarmale. Mi-o dă Alina prin fereastra de la bucătărie și i-o aduc într-un coș. La o altă masă duc un castron de ciorbă, iar o fetiță mă oprește și mă întreabă dacă sunt servitoare.
Vlad Cristea, managerul pensiunii, îi privește pe toți de la bar. Îi pare rău că a uitat să cumpere smântână pentru sarmale, dar e mulțumit că sunt toți acolo și le-a oferit cât s-a putut o masă de Paște, să nu facă sărbătorile în niște case ude și reci.
„Țiganii sunt uniți. Mai uniți decât i-am văzut pe români. Iar cei de aici sunt foarte politicoși, educați, muncitori”, îmi spune el. Sunt vorbe spune într-un context dur în care toate privirile sunt din nou îndreptate către romi și violențele din comunitățile lor.
„Tu ești ce ești și eu sunt ce sunt”
Irinel are 19 ani și până de curând a locuit cu cei șapte frați ai lui, părinții, doi cumnați și o nepoată de 7 luni. Toți 13 într-o casă mică. A terminat doar nouă clase pentru că a preferat să muncească și, deși ar fi vrut să se reîntoarcă la școală, nu crede că mai poate face asta. Deocamdată așteaptă să se redeschidă hotelul în care a lucrat înainte de restricții, ca să strângă bani și să se mute singur, să se pună pe picioare.
„Îmi pare rău că nu mi-a plăcut școala. Mi-a plăcut mai mult munca”, spune el.
După masă, a insistat să facem o poză împreună și m-a rugat să nu interpretez greșit. „Tu ești ce ești și eu sunt ce sunt”, mi-a zis, ca și când ar fi obișnuit ca etnia și nivelul de educație să fie o problemă.
„Unii ne spun că suntem țigani murdari, needucați. Dar noi nu-i băgăm în seamă pentru că știm că nu e așa”, spune și Cătălin. E conștient că oamenii au tendința să generalizeze. „Pentru că ies unii în stradă și fac scandal și vorbesc urât, suntem toți priviți la fel”, adaugă el.
„Când mai veniți?”
După masă, toți s-au retras în camere sau au ieșit pe terasă, la aer. Cei care nu au casele atât de grav afectate s-au putut întoarce în ele, să mai strângă din lucruri, să pună deoparte ce e încă în stare bună.
Am ieșit din pensiune cu un alai de copii după noi. Încă inocenți, încântați de orice străin care le trece pragul și neînțelegând nici problema cu pandemia, nici că s-ar putea să le fie dărâmate casele și să fie nevoiți să stea în niște containere mult timp, sunt tot timpul veseli și cu zâmbetul pe buze.
La plecare, mi-au sărit în brațe și ne-au întrebat când mai trecem pe la ei. Poate la următoarea sărbătoare, când nu vom mai avea restricții.
