Coregraful Mariana Ureche îi învaţă pe profesorii și electricienii din Spania să danseze

De atunci au trecut mai bine de nouă ani, timp în care Mariana s-a redescoperit în muzică. Acum, la Valencia, femeia pregăteşte un ansamblu folcloric de dansatori format din profesori, economişti, mecanici sau electricieni.
„Nu cred că vrei să ştii cum e să-ţi laşi copilul şi să pleci, aşa, prin lume, în căutarea binelui care acasă îţi lipseşte… M-a durut sulfetul, m-a rupt în două… Dar nu se mai putea… Şi, vezi, tu, chinul mi-a fost răsplătit repede de Dumnezeu… Am plecat în 2000, chiar cu o zi înainte de Crăciun, iar după opt luni m-am întors să-mi iau băieţelul care mi-a dat putere şi fără de care nu aş fi putut trăi. Apoi, toţi trei ne-am găsit un rost aici, în Spania”, îşi începe povestea Mariana Ureche, unul dintre sute de români pe care Valencia, „oraşul formelor vii”, i-a adoptat.
De pe banca pe care, mai în fiecare seară, stă când iese de la repetiţiile pe care le face cu trupa sa de dansatori într-o cămăruţă de la parterul unui bloc, femeia de 44 de ani mă priveşte de parcă ar vrea să-mi spună cel mai ascuns secret al ei. Îşi freacă mâinile cu emoţie, zâmbeşte încurcată, cu timiditate, după care mă poartă, undeva în anul 2000, printre amintiri ce se înlănţuie cu prezentul pe care l-a descoperit, aici, în Peninsula Iberică, printre spanioli.
Aveam să înţeleg că muzica, ale cărei acorduri le-a simţit în fiecare clipă de când a plecat de acasă, e pasiunea ei de-o viaţă.
„Am fost dansatoare în Ansamblul şi mi-am dorit să fac acelaşi lucru şi aici. Joc şi cânt de mică… Am dansat o viaţă, cum se spunea… Cât am stat în Tabernas (n.r. – micul Hollywood, un deşert pierdut între munţi sterpi, unde se toarnă filmele western) nu am avut cum să mă ocup de dans. Am făcut de toate, că să supravieţuiesc cu soţul şi băieţelul nostru, Sergiu, care acum are 11 ani, numai dans nu. Am lucrat că îngrijitoare la bătrâni, femeie în casă, muncitoare în solar, în agricultură…  Acum, pregătesc o trupă formată numai din români, 20 la număr, printre care şi patru copii, care se numeşte . După ce ieşim de la servicu, care mai are”, încearcă femeia să glumească, „ne apucăm de dans. Nu suntem profesionişti, dar facem totul cu pasiune şi pe cheltuiala noastră. Sub bagheta mea coregrafică sunt profesori de matematică, economişti, mecanici auto sau electricieni. Cineva ne ajută cu instalaţia de sonorizare, altcineva cu boxele şi cu negativele muzicale pe care le obţinem foarte greu pentru că aici nu poţi fura de pe internet. Costumele le-am adus de acasă, în două vazlize… Câteva ore pe zi dansăm de ne sfârâie călcâiele după muzică noastră de acasă. Când se iveşte ocazia, mai dansăm la câte un spectacol. Poate ne vede cineva şi ne face un contract baban să scăpam de datorii”, îmi spune, zâmbind, şefa trupei de dansatori.

Ansamblul este format numai din familii

În trupa folclorică „Suflet Romanesc” fiecare dintre dansatori are cel puţin o rudă, fie că e vorba de soţ, soţie sau copil.  „E un ansamblu de familie format din familii de români care s-au cunoscut aici. Cel mai tânăr membru al trupei, Ştefania, are şapte ani, iar cel mai vârstnic, Ionel Dragomir, veteranul echipei, are 60 de ani”, îmi explică coregraful Ureche.
Corespondenţă din Valencia, Spania

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro