CORESPONDENȚĂ DIN TURCIA. „Singuri am făcut orașul, singuri ne scoatem morții de sub dărâmături.” Strigăte de deznădejde din sudul extrem al Turciei
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Supraviețuitorii stau la coadă pentru o masă, însă TIR-urile cu mâncare n-au ajuns încă. Mașinile fac slalom printre stânci și blocuri. Oamenii simpli sunt depășiți și cer ajutor. Doar două TIR-uri de ajutoare au ajuns până acum la Mağaracık, sat pescăresc din regiunea Hatay, însă nu și mâncare. Lângă, în orașul Samandağ, străzile s-au făcut una cu blocuri și case. Spitalul privat s-a dărâmat, cel public e plin de trupuri.
Cuprins:
Maria Andrieș și Laurențiu Ungureanu, jurnaliști Libertatea, se află în Turcia și transmit reportaje exclusive în urma cutremurului al cărui bilanț a depășit 17.000 morți.
Aplicațiile rutiere pot fi degeaba în sudul extrem al Turciei. Aici, cozi imense se formează înainte de Antakya, orașul pus la pământ de cele două cutremure de luni, 6 februarie 2023.
Însă drumul ocolitor, mai liber și mai lung, este copleșitor. O deznădejde care șerpuiește prin munții ce se varsă în Marea Mediterană și care leagă cel mai mare oraș, Iskenderun, de sudul regiunii.
Pe aici, stâncile căzute de pe versanți aproape că împiedică mașinile să înainteze către satele pescărești apropiate de granița cu Siria, iar șoferii sunt obligați să facă slalom printre bolovani mai înalți decât plafonul automobilului.
La capătul unui drum lung de o oră se intră într-un sat pescăresc, Mağaracık, care avea puțin peste 4.000 locuitori în momentul catastrofei.
Deși nu există clădiri înalte, 6 oameni au murit. Pe trei dintre ei, oamenii n-au reușit încă să-i scoată de sub dărâmături.
„Mâncare n-am adus”
Încă de la intrarea în sat, oamenii se pun la cozi în spatele unor TIR-uri și întind mâini către cer pentru a primi ceva. S-ar vrea mâncare, însă sunt doar lucruri care să le ușureze prima săptămână după catastrofă. Pături, hârtie igienică, haine.
Ajutoarele vin din afară pentru că toate magazinele sunt închise. Acțiunea e coordonată de administrația locală, „kaymakamlik”, iar unul dintre cei care distribuie ajutoarele e el însuşi un supravieţuitor al cutremurului din Antakya.
„Nu am timp să vorbesc, vă rog, chiar nu pot, toată lumea îmi cere câte ceva”, se scuză el.
Ajutoarele au început să vină miercuri, la două zile după cutremur. Azi a venit al doilea camion.
„Ați adus orez? Ați adus cereale, ceva?”, strigă una dintre femei către voluntari.
„Nu, nu avem de mâncare acum, dar ne întoarcem și cu asta. Ajungem greu, sunt drumuri blocate, nu putem mai repede”, îi răspunde băiatul, depășit.
„Singuri scormonim să scoatem rudele de aici”
Lângă, în Samanada, sau Samandağ, bolovanii din drum sunt înlocuiți de case sau blocuri. Pentru Turcia e un orășel de provincie. Pentru România era un oraș mare, peste multe reședințe de județ: 121.000 de locuitori.
Niciunul nu mai stă acum în case. Oamenii dorm în mașini și în corturi, toate clădirile sunt avariate și nimeni nu riscă.
Localnicii se plâng că s-au organizat singuri și că AFAD, departamentul pentru situații de urgență din Turcia, nu ajută deloc și „a ajuns abia miercuri”.
„Eram aici ca frații. Turci, kurzi, arabi, toți trăiam în pace. Bunicii noștri au ridicat locurile astea și acum noi, cu mâinile goale, scormonim să ne scoatem rudele de aici”, izbucnește o localnică.
2.500 de oameni au fost scoși morți de sub dărâmături în Samandağ, „însă mulți sunt încă acolo”.
„O să trebuiască să plecăm de aici, nimeni nu vrea să mai locuiască în zonă. Acum 90 de ani, bunicii noștri au construit locurile astea, dar cum putem să mai stăm? Jumătate au plecat deja, restul vom pleca, nu avem de ales. Nu știm unde. Curent nu avem și nimeni nu știe când vine electricitatea”, a adăugat ea.
Ultima saltea
Supraviețuitoarea ia o gură de aer, mai spune câteva vorbe în turcă, apoi izbucnește în lacrimi. „Și-a pierdut fratele mai mare. Era doctor. L-a scos singură dintre dărâmături”, spune îndurerat interpretul care îi însoțește pe reporterii Libertatea.
<strong>Trupul fratelui ei a fost dus la spitalul public din Samandag. Spitalul privat s-a dărâmat, bolnavii morți au rămas acolo, sub dărâmături.</strong>
Așa că cei răniți mai au loc doar în spitalul public. Însă acolo sunt adunate și trupurile celor stinși și scoși deja.
Aproape de locul discuției, lumea se bate pe ultima saltea. Chiar dacă s-a mai încălzit, sunt aproximativ 9 grade, singura veste bună a unei zile nenorocite de februarie, „nu e normal să se doarmă direct pe jos”.
Așa că voluntarii au o misiune ingrată. Cui să îi dea ultima saltea. Ajunge la o familie, un soț și o soție.
„Bucătarul a plâns”
Spre seară, într-o zonă din centrul Samandağ-ului apar și mașini cu mâncare ce urmează să fie gătită.
„Când a văzut bucătarul spitalului câtă mâncare am adus, a început să plângă”, spune unul dintre voluntari. Tot el ne roagă să nu filmăm: „Dacă s-ar afla că e mâncare aici, ar veni toată lumea. Însă trebuie mai întâi să o gătim”.
Ne întoarcem cu spatele. Acolo, un autobuz bleu, folosit pe liniile din oraș, e acum dormitor. Un puști ne face cu mâna de lângă un pled strâns rulou.
Se lasă seara peste Samandağ. Spre nord, drumul continuă către Antakya, centrul regiunii. Acolo salvatorii români încearcă în continuare să găsească supraviețuitori sub clădirile prăbușite.
seaman651 09.02.2023, 20:23
Cine sa-i ajute? Erdogan n-are nimic de furat de acolo, deci il doare drept in cot. Eu unul stau si ma intreb cum de l-au suportat turcii atata timp pe incapabilul asta?
johny2003 09.02.2023, 21:14
Nu le-a adus mincare, dar le-a adus hirtie igienica! Buna asta...