Cum este influențat copilul de comportamentul părinților. Agresivitatea, permisivitatea totală și indiferența, cele mai rele metode de creștere și educare
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cum este influențat copilul de comportamentul părinților săi? În mod esențial, ne atrage atenția psihologul Libertatea, Cezar Laurențiu Cioc. În copilărie se formează personalitatea, iar maniera în care se raportează adulții la cel mic determină caracterul viitorului adult. Cele mai rele, în această perioadă de formare, sunt agresivitatea, permisivitatea totală și indiferența, pentru că modelează o personalitate “defectă”.
Cuprins:
Îi auzim frecvent pe psihologi spunând că “Totul începe în copilărie”. Și este adevărat. Rădăcina multor traume cu care ne confruntăm la maturitate poate fi găsită în anii copilăriei.
Dacă facem o analogie cu construcția unei case, putem spune, fără teama de a greși, că în copilărie se pune fundația personalității. Pe această fundație se vor sprijini mai târziu toate elementele constituente ale individualității unei persoane, modul în care aceasta se va raporta la alți oameni, atitudinile, acțiunile sociale și modul concret în care îi va trata pe cei din jur. Din acest motiv este important ca fundația să nu se pună greșit.
Comportamentul părinților sau al altor persoane de atașament primar, precum bunicii sau asistenții sociali, va marca un copil pe termen lung. În practica psihologică, această influență uriașă asupra copiilor se numește IMPRINTING DE PERSONALITATE. Termenul se referă la amprenta pe care un anume tip de acțiune sau comportament trăit și experimentat o are asupra personalității unui om pe termen lung. Prin imprintingul de personalitate, învățarea se face la nivel subconștient. Cu alte cuvinte, ți se întipărește adânc în psihic modul în care ai fost tratat în vremea în care fundația ta, ca persoană, era în formare.
În cazul unei case, depinde ce fel de beton turnăm. Dacă este unul de calitate, fundația va rezista, dacă nu, ea va ceda greutății pereților. Exact așa este și în cazul educării copiilor.
Cel mai des întâlnite atitudini extreme de creștere și educare a un copil sunt agresivitatea, permisivitatea totală și indiferența.
Violența naște violență. Un copil abuzat se va transforma într-un adult agresiv
Metodele agresive de a crește și educa sunt specifice părinților axați pe pedeapsă. Agresivitatea poate fi verbală sau atitudinală, iar forma extremă este violența. În trecut, o formă relativ ușoară de agresivitate la adresa copiilor era luatul de urechi. De aici și expresia “Îți rup urechile”. Formele ușoare de agresivitate au un impact mai mic decât cele extreme.
Violența - fie moderată, fie extremă - are însă un imprinting negativ major asupra dezvoltării personalității copilului. Un copil bătut în mod regulat învață de la părinți acest mod de raportare și îl va pune în aplicare la rândul său. Agresivitatea și violența devin comportamente învățate, preluate și transmise mai departe.
Un copil bătut simte că pierde energie socială și etape de viață, că i se iau autonomia și demnitatea. El va tinde să recupereze aceste pierderi suferite prin agresivitate asupra propriilor copii, la maturitate. Pe scurt, bați pentru că ai fost bătut. Astfel, se creează cercuri vicioase de agresivități și adevărate dinastii în care cei mari îi agresează pe cei mici
Copiii împrumută și plăcerea părintelui de a agresa sau lovi. Unii părinți pedepsesc cu o satisfacție care li se citește pe figură. Celor mici li se va întipări în minte, prin imprinting, această satisfacție și vor pedepsi, la rândul lor, cu aceeași plăcere apropiată de sadism.
Pedepsele sunt importante în educația copilului. Cu toate acestea, ele nu ar trebui să conțină agresivitate sau violență, ci mai mult restricții și să fie aplicate cu un simț de părere de rău pe care copilul să îl perceapă. Altfel spus, trebuie să îi explici copilului că regreți că-l pedepsești, dar că este necesar s-o faci. Acesta este cel mai bun mod în care un copil poate învața că în lume există limite.
Permisivitatea totală duce la formarea unor adulți neadaptați social
Permisivitatea totală ca metodă de a crește și educa un copil este apanajul părinților care sunt axați exclusiv pe recompense, indulgențe și toleranță a oricărui tip de comportament. Este exact ca în scrierea “Dl. Goe“ de I.L. Caragiale: copiii crescuți astfel cred că în lume nu există limite și se transformă în adulți care au senzația că totul li se cuvine, că e firesc să primească fără să dea nimic la schimb sau fără să muncească.
Convingerea că totul trebuie să vină pe tavă îi va face pe viitorii adulți incapabili să se descurce singuri. În popor, se spune despre acești copii că nu au fost niciodată înțărcați. Faptul că nu se impun limite în copilărie și li se satisfac toate capriciile generează ideea că nici la maturitate nu există limite. De aceea, copiii unor oameni bogați trec pe culoarea roșie a semaforului, depășesc frecvent limitele de viteză în trafic, fac live pe Facebook la volan, tocmai pentru că au fost crescuți cu ideea că nu există limite și reguli pentru ei, iar drepturile altora sunt mai puțin importante decât ale lor.
La maturitate însă, viața însăși impune limite fie morale, fie legale, iar ei vor avea mari probleme în a le respecta. Partenerul de viață va solicita limite, șeful va impune limite și disciplină, oamenii străini vor impune limite, iar celor care au fost crescuți într-o permisivitate totală le va fi imposibil să le respecte; vor deveni inadaptați social.
Copilul trebuie să înțeleagă - și să fie educat în spiritul acestei idei - că există limite în lume și, chiar dacă nu este o plăcere pentru părinte să le impună, este o necesitate. Aceste limite se referă în special la respectarea drepturilor celorlalți. Concret, nu trebuie să se poarte urât cu alți copii ori cu animalele, să nu lovească, să nu le fure celorlalți lucrurile etc. Această educație axată pe drepturile sau binele oamenilor din jur, nu pe drepturile și binele proprii, stimulează și inteligența emoțională la copii.
În vremurile noastre, există o tendință accentuată ca părinții să apeleze la permisivitatea totală în creșterea copiilor mai mult decât în trecut. Rezultatul: niște copii hiperrăsfățați și egocentrici, viitori adulți inadaptați social.
Indiferența generează fie fragilitate emoțională, fie maturizare forțată
Indiferența este cel mai puțin întâlnită dintre metodele extreme de creștere și educație a unui copil. Apare atunci când nu ești prea interesat, ca părinte, de drumul pe care merge copilul din punct de vedere educațional. De cele mai multe ori, nu este vorba de rea intenție, ci de necunoaștere și neimplicare. Este cazul părinților care pleacă la muncă în străinătate și își lasă copiii acasă, în grija altora. În acest caz, impactul ulterior asupra copilului depinde foarte mult si de temperamentul celui mic sau de zestrea psiho-genetică, aceea care, alături de educație, influențează personalitatea.
Pe unii copii, indiferența părinților îi demotivează și le generează o stare de abandon, iar altora le cimentează sentimentul de autonomie și generează o maturizare cu mult mai rapidă în comparație cu alți copii de vârste similare. De aceea, unii copii de la țară au grijă de gospodărie, în timp ce părinții fie sunt plecați, fie familiile sunt destrămate ori există probleme cu alcoolul; ei pot dezvolta un simț al autonomiei și o capacitate de a lua decizii ce implică o maturitate pe care uneori nici adulții nu o au. Acest fapt va determina însă și o depărtare emoțională față de copiii de aceeași vârstă care nu au maturitatea respectivă.
Copiii care se simt abandonați, ca urmare a indiferenței parentale, devin foarte fragili emoțional și vor fi predispuși, la vârsta adultă, la nevroze depresive. Ceilalți devin exploratori ai vieții, independenți și cu un respect minim față de ideea de autoritate, tocmai din cauza maturizării precoce.
