Fascinația intelectualilor pentru fascism. Studiu de caz: asociația interbelică Criterion. „Există o amnezie colectivă a societății din România față de trecut”

Intelectualii interbelici și fascinația lor pentru fascism

Povestea Criterion nu este doar o lecție despre interbelic, ci și un avertisment actual despre cât de ușor pot aluneca elitele culturale spre extreme atunci când memoria, responsabilitatea și spiritul critic cedează.

„În 1932, cu un an înainte ca Hitler să devină cancelar al Germaniei şi în acelaşi an cu foametea provocată de Stalin în Ucraina, un grup de tineri intelectuali, curioşi şi progresişti, începea să se întâlnească la Bucureşti, luându‑şi numele de Asociaţia Criterion”, așa începe prefața cărții „Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion”, semnată de scriitoarea româno-americană Cristina A. Bejan. 

La acea vreme, într-o țară democratică, Petru Comarnescu, critic literar şi de artă, filozof şi traducător de teatru, inspirat de timpul petrecut în America (unde și-a făcut doctoratul în estetică la University of Southern California), și-a dorit progresul țării, așa că a strâns laolaltă intelectuali diverși și talentați, cu tot felul de convingeri politice, care se întâlneau săptămânal public, pentru a purta discuții din toate domeniile vieții, de la artă și psihologie la literatură și starea globală. 

„Fiecare simpozion avea un vorbitor pro și unul contra și era moderat de un moderator neutru, mai în vârstă și mai experimentat. Toate ideile climatului politic contemporan erau dezbătute, de la fascismul lui Mussolini la comunismul lui Lenin”, explică autoarea în interviul pe care l-a acordat Libertatea.

„Simpatiile politice au început să îi dezbine”

Asociația a avut un parcurs scurt și revelator, din octombrie 1932 și până în decembrie 1933, iar personalități celebrate național astăzi au făcut parte din ea, de la Mircea Eliade și Mihail Sebastian, la Constantin Noica, Cioran sau Eugène Ionesco. 

„Erau umblaţi prin lume, studiaseră în străinătate, din Statele Unite până în Franţa şi în India, şi doreau să‑şi unească energiile intelectuale pentru a construi o nouă «Românie Mare», care devenise semnificativ mai mare după Primul Război Mondial. Membrii Criterion erau buni prieteni şi foarte uniţi ca grup. Totuşi, pe măsură ce îşi împărtăşeau ideile şi experienţele, simpatiile politice au început să îi dezbine. Mişcarea Legionară a fost cea mai cunoscută dintre mişcările de extremă dreapta din România”, mai apare notat în prefața cărții.

Pe măsură ce Garda de Fier condusă de Corneliu Zelea Codreanu prindea putere (extremism prezent și în alte colțuri din Europa), intelectualii citiți și plimbați prin lume, prieteni buni la bază, au început să fie fascinați de acest curent politic. 

Mulți sunt glorificați în ziua de azi, în cultura românească, dar asta pentru că istoria i-a oblojit și nu i-a prezentat în toate nuanțele lor în fața poporului. 

Consecințele pasiunilor lor au fost drastice, iar Mihail Sebastian a simțit-o pe pielea lui, când a rămas singur și sărăc, fără prietenii buni care deveniseră antisemiți. Ionesco s-a detașat și a vorbit despre „rinocerizare” în rândul grupului, de cei care merg înainte grămadă către fascism, dar Eliade, Noica, Cioran au fost simpatizanți. 

„Istoria Criterion ne arată cât de uşor poate fi pentru intelectuali să îmbrăţişeze extrema, să urmeze calea dictaturii şi să devină vinovaţi de a le fi cerut şi altora să meargă în această direcţie”, scrie Cristina A. Bejan

„Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion” reprezintă nu doar o lectură necesară pentru a ne înțelege trecutul, în toate aspectele sale, cât și una extrem de actuală, pentru a putea înțelege vremurile pe care le trăim. În plan concret, Criterion a fost desființat în urma unui scandal pornit de ziarul Credința, unde Sandu Tudor și Zaharia Stancu au scris articole denigrante despre Petru Comarnescu, Gabriel Negry, Alexandru Christian Tell și Mircea Vulcănescu, în care i-au acuzat de homosexualitate. 

O lectură intens documentată, care ridică semne de întrebare

Născută în 1982, Cristina A. Bejan este o persoană prolifică, ce, pe lângă meseria de istoric, scrie poezii și piese de teatru. A crescut într-o familie de intelectuali, iar interesul pentru România interbelică și anii de comunism a apărut de timpuriu, prin poveștile pe care i le spunea tatăl ei. 

A crescut în Durham, Carolina de Nord, iar asta pentru că tatăl ei, om de știință, în timpul regimului lui Ceaușescu, a câștigat o bursă pentru matematică în SUA, unde trebuia să meargă, iar apoi să revină în țară. 

Bărbatul nu s-a mai întors și a studiat la Massachusetts Institute of Technology. Poliția secretă i-a urmărit în State, au fost persecutați, părinții tatălui din Galați au suportat consecințele, iar Cristina s-a dezvoltat într-un mediu unde toate aceste întâmplări au format-o. Abia după 1989, familia ei a reușit să revină în România. 

Bejan a terminat cu brio Facultatea de Filozofie de la Universitatea Northwestern, dar ideea cărții i s-a conturat în suflet odată cu doctoratul de la Oxford (pe care l-a obținut în calitate de bursier Rhodes), iar concretizarea visului s-a întâmplat în 2019, când a fost publicată în limba engleză, la Palgrave Macmillan. 

„Au fost necesari 9 ani de la susținerea doctoratului până la publicarea cărții”, zice ea. Cercetarea pentru carte a fost datorată și unei burse Fulbright, care i-a permis studiul la Facultatea de Istorie a Universității din București. „Atunci am realizat cea mai mare parte a cercetării în arhive și am călătorit în toată țara, intervievând experți, în special pe Marta Petreu și Florin Țurcanu, care scriseseră cea mai recentă literatură pe tema mea (citiți-le cărțile! Sunt experți!)”, continuă scriitoarea. 

„Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion” a apărut recent în a două ediție la Editura Litera, cu o nouă introducere semnată de Norman Manea și prefața originală de Vladimir Tismăneanu, iar autoarea mărturisește că a simțit întotdeauna că această poveste trebuie să fie disponibilă în România și în limba română. Mai mult, Bejan povestește cum în viața ei de adult a fost profund inspirată de criterioniști. 

Am întrebat-o cum se întrepătrund toate planurile în care ea activează și a spus că „toate aceste direcții de cercetare și creație se intersectează, se influențează reciproc și se potențează una pe cealaltă. Îmi place enorm să învăț, studiez în mod constant. De aceea sunt acum la Sorbona. […] Mă simt foarte norocoasă că am creativitate în mine și, atunci când simt nevoia să scriu, scriu. 

Desigur, am lucrat în posturi serioase la Washington D.C. – de la Universitatea Georgetown la Wilson Center și la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA – dar am continuat, cu religiozitate, să particip la seri de poezie spoken-word cu microfon deschis în tot orașul. Am scris piese de teatru care au avut producții cu casa închisă. Am lansat platforma culturală Bucharest Inside the Beltway (BiB) la Ambasada României. BiB a fost foarte activ și de succes încă de atunci. În ciuda tuturor provocărilor mele personale, nu am reușit să rezist să fiu eu însămi.”

În interviul amplu de mai jos, Cristina A. Bejan vorbește atât despre cum s-a conturat cartea, cât și despre importanța acesteia în societatea de azi, mai ales în rândul tinerilor.

„Am fost întotdeauna eleva numărul 1 la școală, dar am fost și o rebelă”

Libertatea: Ați crescut într-o familie de intelectuali, influențată puternic de poveștile tatălui, devenit „inamic al statului”, odată cu exilul său în America, unde a plecat cu o bursă pentru matematică. Bunicii dvs., părinții lui, s-au cunoscut în perioada interbelică și au fost primii din familia lor care au făcut facultate, motiv pentru care au fost ulterior persecutați. Deși ați trăit în America, rădăcinile românești s-au făcut simțite în ADN-ul dvs. încă din copilărie. Ce-mi puteți povesti despre acest background familial, cum v-a format această moștenire personală și cum credeți că v-a condus spre a înțelege trecutul României de la interior?
Cristina A. Bejan: Cred că familia mea m-a format mai mult decât orice moștenire. Sunt 50% româncă din partea tatălui meu și 50% irlandeză-daneză-germană-olandeză din partea mamei mele. Spun mereu că sunt ½ româncă și ½ Riordan (numele de fată al mamei mele). 

Am crescut într-o familie în care se spuneau povești și în care memoria familiei de pe ambele părți era păstrată prin istorie orală. Părinții mei și-au crescut copiii considerând educația ca fiind cel mai important lucru, absolut. Ambii mei părinți au doctorate. În zilele noastre îl numesc pe tatăl meu „Europa Veche”, mai degrabă decât român. 

Îmi amintește mai mult de incredibilii supraviețuitori ai Holocaustului din multe țări pe care i-am cunoscut și cu care am lucrat decât de români în sine. Mama mea este cea mai liberă gânditoare pe care o cunosc, doctoratul ei este de la Berkeley. Avea un sticker pe bara propriului nostru minivan de familie pe care scria: „Question Authority”. Masa noastră de cină în familie era un loc al dezbaterii intelectuale. Am fost întotdeauna eleva numărul 1 la școală, dar am fost și o rebelă.

– Încă de mică, ați înțeles că România a fost o democrație înainte de comunism. Drumul dvs. academic ulterior a fost oare o formă de interpretare a istoriei țării ca pe o datorie personală? Ați dedicat ani buni documentării despre fascismul interbelic – ce v-a atras, practic, către acest subiect, de a devenit aproape o misiune de descifrare a complexității sale?
– Am simțit întotdeauna, fără îndoială, o responsabilitate. În copilărie, am trăit constant frustrare atunci când colegii mei americani luau democrația de-a gata și, foarte des, glorificau comunismul. Aceste întâlniri m-au făcut să lupt și mai hotărât pentru adevăr. 

Două experiențe ies în evidență. Prima a fost întâlnirea cu regele Mihai în 1992, când tatăl meu a găzduit familia regală cu ocazia vizitei lor oficiale de stat în Carolina de Nord. Mama mea i-a invitat la cină la noi acasă, iar rolul meu (la vârsta de 10 ani) a fost să-i servesc regelui supa. Știam atunci că se opusese dictatorului fascist și salvase România la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. 

A doua a fost momentul în care am câștigat bursa Rhodes, la Washington D.C., în noiembrie 2003. Fostul director al CIA, James Woolsey (care era președintele Freedom House la acel moment), făcea parte din comisia mea de interviu, iar eu l-am confruntat cu pasiune, cerându-i lui (și Statelor Unite) să facă mai mult pentru a ajuta România (era un moment crucial pentru România pe scena mondială: patru luni mai târziu, țara a aderat la NATO, iar în 2007 a intrat în Uniunea Europeană.) Abia mai târziu am aflat că Woolsey era prieten apropiat cu Ion Mihai Pacepa, cel mai cunoscut trădător al României și fost șef al Securității.

„Luați în considerare sursa”

– Subiectul central al cărții este Asociația Criterion, fondatorul ei, Petru Comarnescu, cât și membrii săi, așa cum îi explicați la început de lectură, de la Eliade și Cioran la Mihail Sebastian. Totul a pornit de la dorința lui Comarnescu, influențat de democrația Americii, și dorința de a moderniza țara. Cum ați descrie, în cuvinte simple, ce a fost Criterion și la ce nevoie profundă a acelor tineri a răspuns?
– Sunt foarte recunoscătoare profesorului Andrei Oișteanu, care a afirmat următoarele în cuvântul său de deschidere la lansarea mea de la Gaudeamus: „Aceasta este singura carte scrisă despre istoria Asociației Criterion propriu-zise.” 

Criterion, inițiativa culturală a lui Comarnescu, a fost inspirată de libertatea de exprimare și de principiile democratice pe care Comarnescu le-a cunoscut în Statele Unite și pe care a dorit să le aducă înapoi în România. Criterion a fost o platformă creată prin practică democratică (organizația funcționa pe baza votului democratic), iar evenimentele erau structurate astfel încât să ofere o dezbatere corectă și liberă. 

Fiecare simpozion avea un vorbitor pro și unul contra și era moderat de un moderator neutru, mai în vârstă și mai experimentat. Toate ideile climatului politic contemporan erau dezbătute, de la fascismul lui Mussolini la comunismul lui Lenin. Comarnescu cunoștea și era mândru de amploarea experienței și a educației internaționale a generației sale și dorea să pună laolaltă talentele tuturor. 

Asociația a fost creată de o elită tânără, extrem de bine educată, dar nu a fost o inițiativă elitistă. Comarnescu a insistat cu fermitate ca evenimentele să fie deschise tuturor categoriilor sociale. Viziunea sa pentru România era cosmopolită și optimistă. A crezut, în mod naiv, că societatea putea face față acestor discuții.

– Diversitatea subiectelor abordate de Criterion și a dezbaterilor publice a fost extraordinară, de la soarta lumii la psihologie și artă. Am putea spune că membrii săi erudiți, cu acces la cunoaștere, aveau toate șansele la minți libere. Cu toate astea, cum explicați că un vis democratic, poate chiar elitist, a fost destabilizat atât de ușor de un ziar și de o campanie homofobă? Ce stă la baza acestui paradox?
– Este aceeași situație pe care o avem astăzi cu internetul și rețelele sociale. În perioada interbelică, rețelele sociale ale epocii erau foiletoanele, articole scurte publicate zilnic în reviste, magazine și ziare. Exista o barieră foarte scăzută pentru a publica un astfel de text – la fel ca astăzi, oricine, fără nicio calificare, poate țipa pe Facebook și se poate comporta ca un expert. 

Am toată empatia din lume pentru Comarnescu și pentru ceea ce a suferit. Ziarul Credința era o publicație tabloidă zilnică, condusă de persoane care promovau naționalismul românesc, creștin-ortodoxia și valorile tradiționale masculine și familiale. Pe lângă un atac neîntrerupt de articole homofobe îndreptate împotriva lui Comarnescu, a altor criterioniști și a dansatorului Gabriel Negry, apăreau și caricaturi care îl înfățișau pe Comarnescu într-o manieră umilitoare. 

Negry a suferit o cădere nervoasă. Comarnescu, marele „animator” și părintele Criterionului, s-a retras din viața publică, iar Criterion s-a destrămat.

Vedem acest lucru întâmplându-se zilnic prin atacuri nefondate și pline de ură pe rețelele sociale, care se presupune că sunt atât de deschise și democratice. Ceea ce ne învață credința astăzi este o lecție importantă: LUAȚI ÎN CONSIDERARE SURSA. Aveți încredere într-o publicație tabloidă cu caricaturi pline de ură (trolii de pe Facebook de astăzi, conținutul generat de AI, podcasturile manosphere și tiktokurile dezinformării) sau într-un ziar național verificat, precum Libertatea?  

Aceeași dinamică s-a manifestat chiar în sala mea de curs din Colorado, unde un student a citat un „influencer” de pe Instagram în domeniul „educației despre Holocaust” la cursul meu despre Holocaust. I-am spus studentului că nu recunosc nimic din ceea ce spunea acest „expert”. Ulterior, am încercat să aflu mai multe despre el, doar pentru a descoperi că influencerul, deloc surprinzător, nu are doctorat, nu are publicații și nici acreditări relevante.

„Românii au o problemă cu negativitatea”

– Știu că este o întrebare care leagă ca un fir roșu cartea, însă de ce credeți, de fapt, că mulți dintre criterioniști au devenit intoleranți, antidiversitate sau deschis fascinați de extreme? Simplu fie zis, cum explicați că lectura și erudiția nu reprezintă un antidot împotriva radicalizării?
– Capitolul 8 al cărții mele include o secțiune intitulată „Tânăra generație și atracția fascismului”. Predau această secțiune în toate cursurile mele și, recitind-o pentru acest interviu, cred că descrie cu acuratețe ascensiunea actuală a extremei drepte la nivel mondial. 

Pe lângă motivele specifice fiecărei persoane, concluzionez că această generație a cedat „rinocerizării” (termenul lui Ionesco, desigur) din cauza antiliberalismului, antisemitismului, anticomunismului, naționalismului, sadismului, credinței în renaștere, „mândriei stupide”, promisiunii puterii, voinței de putere, raționalizării, justificării, folosirii distorsionate a limbajului, coruperii termenilor în scopuri propagandistice, manipulării limbajului, dorinței de a fi o cultură majoră în loc de minoră (complexul de inferioritate al lui Cioran), antipatiei față de rațional, intoleranței față de alte puncte de vedere, aroganței intelectuale, masculinității toxice, convingerii că o politică activă, masculină este mai bună și că liberalismul este slab, feminin și „credinței sincere și a bunelor intenții pentru România” (Petreu).

– Și dacă ne poziționăm în societatea românească din prezent, unde extrema dreaptă prinde putere, ce ne spune asta despre modul în care idealismul poate fi deturnat?
– Românii au o problemă cu negativitatea. Un jurnalist cu care am vorbit recent mi-a spus direct că „România este o țară a urii.” „Să moară și capra vecinului”, într-adevăr. Aceasta a fost și experiența mea personală. Nu văd niciun idealism în România în acest moment. Toată lumea este dezamăgită. Se plâng constant, în timp ce extrema dreaptă seduce țara pe TikTok. 

Oamenii vor să fie „în Vest”, dar atacă persoanele „din Vest” pe rețelele sociale. România este distrasă, se mănâncă de vie online, în timp ce actorii răi din Est preiau controlul. Aud cerul când îmi vizitez familia în Galați. România este o țară la Marea Neagră și ia prea multe lucruri de-a gata în acest moment. Nimeni nu va veni să salveze România, cu siguranță, nu americanii.

– Cartea dvs. vorbește și despre trauma noastră ca societate: o istorie lungă de antidiversitate, de frică și de respingere a alterității. Cum ajută acest volum cititorul român să înțeleagă de unde vine această traumă și de ce o repetăm, în forme noi, până în prezent?
– Cartea mea de poezie, „Green Horses on the Walls” (Editura Tracus Arte, 2022), vorbește, de asemenea, despre traumă: crimele comunismului din România așa cum le-a suferit familia mea și trauma moștenită cu care trăiesc ca urmare a acestora. Obișnuiam să cred că, dacă aș învăța cât mai mult despre fascism și comunism (totalitarism), atunci aș înțelege mai bine psihicul românesc. Dar ceea ce am realizat de-a lungul decadelor este că mulți români sunt deja așa. 

Există o susceptibilitate la aceste sisteme de credință periculoase, cu toată ura și intoleranța lor. Este ceva în geografie și în vegetație, posibil în apă (vezi povestea lui Algernon Blackwood, „The Willows”, despre un rău invizibil pe malurile Dunării).

„Nu poți îngropa trecutul. Mai ales cu tehnologia de azi”

– Ați spus în repetate rânduri că nu faceți judecăți morale în carte, ci expuneți fapte. De ce este atât de important pentru români, acum, să poată privi interbelicul în ansamblu, cu gloriile, dar și cu rănile lui? De ce ne e atât de greu să ne asumăm istoria, dar mai ales de ce e important să o facem?
– În primul rând, nu poți cosmetiza istoria, fie că este vorba despre episoade neplăcute din manuale sau despre propriul trecut personal. Suntem cu toții ființe umane și nimeni (nici măcar sfinții) nu este perfect. Adevărul va ieși întotdeauna la iveală. Acesta este lucrul pe care Eliade nu l-a înțeles, dar Cioran l-a înțeles foarte bine. Nu poți îngropa trecutul. Mai ales cu tehnologia de azi. 

Așadar, în loc să te simți vinovat sau să minți despre el, de ce să nu încerci să înveți despre trecut și din el? În aceste interviuri recente, dau exemplul fondatorului american Thomas Jefferson. Nu ar trebui să vorbim despre tot ce s-a întâmplat la Monticello? El a redactat Declarația de Independență, dar a ținut în sclavie alți oameni. Cum pot fi ambele adevărate? Eu aș prefera să am această conversație. Este la fel și pentru trecutul dificil al României. Cum a creat Comarnescu Criterion și apoi a devenit informator al Securității? Ce ne poate învăța frica și supraviețuirea lui astăzi? Cum ne poate viața lui ajuta să înțelegem mai bine strămoșii noștri (și, prin urmare, pe noi înșine)?

– În carte vorbiți și despre femeile din jurul Criterion, și despre rolul lor în recrutarea viitorilor legionari. De ce credeți că memoria culturală românească a reținut aproape exclusiv figuri masculine? Ce rol au jucat femeile în dinamica mișcărilor radicale și ce putem învăța de aici despre misoginia politică și culturală, inclusiv a prezentului?
– România nu este singura care șterge femeile din istorie. Acesta este unul dintre multele motive pentru care cartea mea este originală: includ partea feminină a poveștii. Criterion era deschis în mod egal bărbaților și femeilor. Societatea cunoaște deja foarte bine numele bărbaților, dar femeile au fost, de asemenea, figuri centrale în aceleași sfere intelectuale, culturale și personale. 

Când încercam inițial să public cartea în engleză, un editor intern mi-a spus să las deoparte materialul despre Marietta Sadova. El voia ca publicația mea să fie doar despre bărbați. Evident că nu i-am urmat sfatul. Aceasta a deschis un întreg domeniu în Studiile Românești. 

Dr. Anca Diana Axinia a realizat acum cercetări esențiale despre femeile legionare din România. Istoricii continuă să spună cât mai complet povestea. Și depinde de fiecare societate să fie suficient de deschisă pentru a învăța. Faptul că a fost nevoie de o femeie pentru a scrie biografia completă a Criterionului este demn de remarcat. Bănuiesc că bărbații se confruntă cu homofobia și nu ar vrea să stea luni întregi citind arhiva personală a lui Petru Comarnescu. Această arhivă a fost fundamentul studiului meu.

„În loc să distrugem pe alții, am putea acționa pozitiv”

– Prietenii intense ale interbelicului — Ionescu, Sebastian, Comarnescu — au fost distruse de opțiuni politice și aderări extreme. Credeți că astfel de rupturi sunt posibile și astăzi? Ce ne arată istoria Criterion despre impactul extremismului asupra relațiilor personale și asupra ideii de „comunitate intelectuală”?
– Răspund la această întrebare printr-un citat al unui autor parizian care îmi vine foarte des în minte în aceste zile, James Baldwin: „Putem fi în dezacord și totuși să ne iubim, doar dacă dezacordul tău nu se bazează pe opresiunea mea și negarea umanității mele și a dreptului meu de a exista”. 

Pentru mulți criterioniști părea posibil să mențină prietenii în ciuda dezacordurilor. Dar Baldwin arată când se depășește linia. Experiența lui Mihail Sebastian, cu durerea extremă a pierderii prietenilor săi, demonstrează acest lucru. Dar cum de au putut Ionesco, Cioran și Eliade să rămână prieteni toată viața? Ei clar nu percepeau aceeași negare a umanității pe care Sebastian a simțit-o. 

Cred că provocarea pentru noi toți este să ne punem în locul lui Sebastian și să ne imaginăm cum s-a simțit trăind toată această ură și tot antisemitismul din partea prietenilor săi. Dacă putem să ne imaginăm și să empatizăm cu Sebastian, poate am putea lua atitudine atunci când vedem Ura în viețile noastre. În loc să distrugem pe alții, am putea acționa pozitiv. 

Provoc pe toți cei care citesc acest interviu să scrie următoarea carte pe această temă. Ar fi un pas proactiv. De asemenea, am avut nenumărate persoane care mi-au spus că cartea mea ar trebui predată în școli. Vă rog! Spuneți profesorilor de istorie și părinților tinerilor să cumpere această carte. Să petrecem cu toții mai puțin timp pe ecrane și să învățăm istorie.

– Ați predat în România și ați vorbit cu tineri despre fascism, democrație și responsabilitate. Ce v-a surprins la generația actuală și ce credeți că lipsește din educația noastră pentru a preveni repetarea tiparelor radicale pe care le descrieți în carte?
– Nu există o educație suficient de sinceră în școlile din România despre fascism, Holocaust și crimele dictaturii comuniste. De asemenea, tinerii nu au fost crescuți discutând aceste subiecte acasă. Eu am beneficiat de poveștile reale ale strămoșilor mei și de un tată care m-a crescut discutând despre aceste teme dificile. Există o amnezie colectivă a societății din România față de trecut. 

Abia am aflat, de asemenea, că tinerii se autocenzurează online și în clasă: nu vor să spună ceva greșit. Cel mai recent, când am predat la Universitatea Româno-Americană, studenții mei voiau să vorbească despre stima de sine și despre cum ceea ce văd pe rețelele sociale îi face să se simtă atât de rău în legătură cu ei înșiși. 

Ce ar trebui să facă o națiune cu un tineret demoralizat? Tinerii au fost întotdeauna revoluționarii. Le-am vorbit despre recentele revolte ale tineretului din Nepal, Madagascar și Maroc, nu aveau nicio idee. Se pare că pentru ei totul este centrat pe propria persoană, pe Instagram și TikTok.

„Din păcate, am un nume românesc, iar românii pot fi cei mai cruzi unii cu alții”

– Cartea a primit în România atât aprecieri, cât și atacuri misogine. Cum vă raportați la aceste reacții și ce credeți că dezvăluie ele despre relația noastră cu femeile care analizează critic interbelicul și miturile lui?
– Lumea se află într-un moment cu adevărat dificil în acest moment în ceea ce privește misoginia. Nu este doar România. Simt agresivitate masculină în fiecare spațiu online și în fiecare încăpere în care intru. Să nu uităm că ascensiunea extremei drepte înseamnă o revenire la „valorile tradiționale”, care este un cod pentru pierderea drepturilor egale pentru minorități și femei. Crescând în anii ’80 și ’90, mi s-a spus că, dacă voi studia mult, pot realiza orice în această lume. Acum văd că acest lucru nu este adevărat. Dacă cartea mea de istorie ar fi fost scrisă de un bărbat, am fi purtat măcar această conversație? Desigur că nu.

Atacurile misogine au început în primăvara lui 2023, când am lansat atât cartea mea de poezie, cât și cea de istorie într-un turneu național în România. Atacatorii erau, majoritar, bărbați și, în mare parte, fără nicio calificare în istorie. Nu aveau doctorate și nu au lucrat în arhive istorice relevante. La scurt timp după turneul meu, coordonatorul meu de doctorat, Dennis Deletant, și-a lansat cea mai recentă carte în București, și am văzut haterii care mă urau atât de mult cum îl adoră pe profesorul Deletant pe Facebook. 

Aceasta a fost indiciul meu. Ochii și mâinile lui Deletant sunt peste tot în cartea mea. A citit fiecare capitol de nenumărate ori, de-a lungul multor ani, cât am fost studentă la el. Nu ar fi fost posibil să mă lase să finalizez un doctorat cu el dacă aș fi fost o istorică atât de slabă. Deletant este cunoscut pentru standardele foarte ridicate pe care le are pentru studenții săi, întrebați-o pe jurnalista Alison Mutler, care a studiat și ea cu el. Am realizat rapid că atacurile venind din toate direcțiile asupra mea pe internet nu aveau nicio legătură cu conținutul cărții mele, ci doar cu numele meu, CRISTINA. Și, din păcate, am un nume românesc, iar românii pot fi cei mai cruzi unii cu alții.

– Când priviți lumea de azi, cu influența internetului, cu nostalgii care par să ne orbească și cu oameni tot mai vulnerabili în fața sărăciei, ce vi se pare, din poziția istoricului care a studiat generația Criterion, că repetăm fără să ne dăm seama? Trăim oare vremuri în care trecutul și prezentul încep să semene prea mult?
– Cu siguranță trăim într-un astfel de moment. Ființele umane s-au confruntat cu aceste provocări încă de la începuturile umanității. Progresul uman poate părea liniar, dar, de fapt, generațiile trec prin cicluri. Civilizații întregi operează în paralel în diferite părți ale globului și se ridică și cad în epoci diferite. Când vine vorba de democrație și drepturile omului (în studiile mele istorice ale secolului XX și în propria mea experiență în secolele XX și XXI), am fost martoră la umanitate făcând doi pași înainte și un pas înapoi. Vedem din nou extremismul eclipsând liberalismul (așa cum s-a întâmplat în anii 1930), nu doar în România, ci la nivel mondial. 

Având arsenalul de cunoștințe despre Al Doilea Război Mondial și Holocaust, trebuie să continuăm să discutăm consecințele. În cursurile mele de istorie, mă concentrez întotdeauna pe sursele primare. Una fundamentală este Declarația Universală a Drepturilor Omului, un document creat în 1948 ca răspuns la crimele împotriva umanității, pe care lumea a fost șocată să le constate. Suntem oare pregătiți să pierdem aceste drepturi astăzi? Odată ce le pierdem, vom avea noi, și generațiile viitoare, curajul să luptăm pentru a le recâștiga?

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro