Filmări cu o „gardă” la UPU. De ce doctorii au ajuns să spună „La sfârşitul zilei, misiunea noastră a fost aproape inutilă”?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cătălin Damian este medic la Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Universitar de Urgență din București. L-am urmat o zi întreagă, de acasă la spital, încercând să vă oferim imaginea pandemiei prin ochii celei mai încercate profesii. Niciun medic nu este pregătit să facă față, zi de zi, acestui raport anormal - mai multe vieți pierdute decât salvate. Asta îi supune unui stres teribil.
Oricât de mulţi români s-ar mai îmbolnăvi, numărul medicilor care-i vor trata va rămâne acelaşi. Privită din Unitatea de Primiri Urgenţe de la Spitalul Universitar din Capitală, această perspectivă pare înfiorătoare. „Unitatea e deja colmatată”, spune doctorul urgentist Cătălin Damian.
Ce vei face cu pacientul care aşteaptă pe hol? Se va degrada? Chiar va deceda? Sau vei avea timp să-l salvezi? Cătălin Damian, medic de urgenţă:
Când ajunge la spital, abia revenit din „luna de miere”, o colegă îi spune că sunt 11 pacienți care trebuie duşi la morgă. Pentru că, așa cum au mărturisit mai mulți medici ATI, în faza aceasta a pandemiei, mai rar se eliberează un pat de urgențe prin vindecare decât prin deces. Oamenii mor și alții le iau locul.
Iar UPU, adică urgențele, au devenit practic un fel de ATI neoficial, dar cu aceeași severitate a cazurilor.
Am filmat o gardă cu cele 26 de ore și am încercat să vi le rezumăm în aproximativ 10 minute. Pentru doctorul Cătălin Damian și colegii lui, o tură la Unitatea de Primiri Urgenţe de la Universitar se măsoară în vieți. Dar nu doar vieți salvate, ci și vieți pierdute, de multe ori.
Medicul de urgențe Cătălin Damian nu neagă faptul că o parte din comportamentul lui, vizibil pe filmare, care pare detașat, e o armură. Un fel de a se apăra și de a rămâne funcțional.
„Dacă am lua pacienţii ca pe un număr, la sfârşitul zilei, ne vom da seama că misiunea noastră a fost aproape inutilă. Numărul pacienţilor salvaţi e mult mai mic decât numărul pacienţilor pe care nu i-am putut ajuta“.
Sigur că el știe, ne povestește că oamenii nu sunt numere și că fiecare viață salvată contează la rându-i, dar „balanța negativă” îl apasă și e sentimentul predominant. Pe care va trebui să-l uite până peste două zile, când intră iar în tură.
