INTERVIU. Sociolog, despre nevoia de locuințe sociale și cercul vicios al sărăciei: „Locuirea nu înseamnă doar cei patru pereți. Oamenii au nevoie de acces la apă, gaz, lumină”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Interesul pentru locuințe sociale este doar în campanie (electorală, n.r.) declarativ, după care banii sunt întotdeauna fie prea puțini, fie nu se alocă”, spune sociologul Gelu Duminică. Într-un interviu pentru Libertatea, el condamnă prejudecățile despre oamenii care au nevoie de astfel de locuințe și explică modul în care ar trebui să investească autoritățile locale în ele.
Cuprins:
- Blocul care nu există încă
- Identitate doar cu locuință
- „Locuirea nu înseamnă doar cei patru pereți”
- Oamenii vulnerabili sunt mai ușor de manipulat electoral
- Marginalizarea unei categorii deja marginalizate poate fi evitată prin incluziune
- „Vin dintr-o zonă de deprivare materială severă și ai mei au muncit mai mult decât își închipuie cineva”
- Oamenii săraci devin și mai săraci
- Libertatea a arătat cum 114 familii încă își așteaptă locuințele promise de fostul primar al Capitalei Gabriela Firea, la peste trei ani de când a început construcția primului bloc social în Prelungirea Ghencea. În momentul promisiunii, proiectul exista doar pe hârtie. În prezent, Primăria spune că nu știe când vor fi finalizate lucrările.
- „România are cel mai mare număr de oameni săraci care sunt salariați”, punctează sociologul Gelu Duminică.
România este țara cu cea mai mare rată de deprivare de locuințe la nivelul Uniunii Europene, spune Strategia Națională a Locuirii 2022-2050 a Ministerului Dezvoltării. Administrațiile locale nu au suficiente locuințe publice pentru toate categoriile vulnerabile. Numărul solicitărilor pentru o casă depășește cu mult numărul locuințelor pe care primăriile, responsabile de acest aspect, le-ar putea oferi.
Sunt peste 40.000 de cereri de locuințe sociale înregistrate la primăriile din 222 de localități, potrivit aceluiași document. Un număr care, în realitate, este mult mai mare, pentru că nu toate primăriile au raportat cifrele, iar în unele situații, cei în nevoie nu au depus o cerere, pentru că nu știu că au acest drept.
Blocul care nu există încă
Din punct de vedere al locuirii, grupurile sărace și marginalizate se confruntă cu multe provocări: calitate proastă a locuinței, lipsa de infrastructură, lipsa de siguranță, condiții improprii, supraaglomerare, deprivare materială severă.
„Grupurile cu venituri reduse sunt din ce în ce mai excluse de la locuințele adecvate din orașele mijlocii și mari, având în vedere alternativele limitate de acces la locuințe la prețuri accesibile”, se arată în strategie.
Între timp, 114 familii din București își așteaptă locuințele pe care fosta administrație condusă de Gabriela Firea le-a promis înainte de alegerile locale. Oamenii stau într-o constantă incertitudine, unii se descurcă cu propriile salarii și cu ajutorul de chirie de la primărie. Alții însă se așteaptă ca oricând să ajungă pe stradă.
Libertatea a discutat cu sociologul Gelu Duminică despre situația blocurilor sociale din Prelungirea Ghencea, precum și despre vulnerabilitatea tot mai mare, în condițiile creșterii generale a costului vieții, a unor grupuri deja vulnerabile.
Sociologul a vorbit și despre o posibilă soluție pentru a evita marginalizarea continuă și segregarea: locuințele sociale sunt construite de primării la marginea orașelor, izolate, neaccesibilizate, în cartiere în care deja există probleme sociale.
Identitate doar cu locuință
Libertatea: Primăria Capitalei nu știe când va fi gata primul bloc dintre cele opt de locuințe sociale din Prelungirea Ghencea, la trei ani și jumătate de când a început construcția lui, deși promisiunea era că va fi finalizat în 2020. Cum vedeți această întârziere?
Gelu Duminică: Normală pentru România. Atunci când vorbim de locuințe sociale, interesul este zero. E o minune că au început să construiască. Acum, că se vor finaliza în șapte mandate…
- De ce spuneți asta?
- În România s-au construit foarte puține locuințe sociale. Iar criteriile de alocare a locuințelor sociale sunt cel puțin ciudate. În sensul că o persoană cu doctorat poate să ia mult mai multe puncte decât o persoană cu copil în întreținere. Dar interesul pentru locuințe sociale este doar în campanie (electorală, n.r.) declarativ, după care banii sunt întotdeauna fie prea puțini, fie nu se alocă. Nu știu, în București, un cartier de blocuri sociale care chiar să-și fi atins ținta. Și să fie dat oamenilor care chiar aveau nevoie de ele.
- România este țara europeană cu cea mai mare rată a deprivării severe de locuire, spune Strategia pentru locuire elaborată de Ministerul Dezvoltării. Dumneavoastră, prin Agenția Împreună, lucrați deseori cu grupuri vulnerabile. Ce nevoi ați identificat?
- În primul rând, este vulnerabilitatea extremă. Oameni care locuiesc în condiții total ilegale. În sensul că stau abuziv în alte locuințe care nu au niciun stăpân sau au o proprietate cel puțin discutabilă. Oamenii aceștia oricând pot fi evacuați în stradă.
În al doilea rând, în România, domiciliul este legat de identitate. Sau identitatea este legată de domiciliu. Nu ai un domiciliu pe care să poți să-l documentezi printr-un act de proprietate sau închiriere, nu poți avea act de identitate. Și de aici începe un cerc vicios destul de puternic.
„Locuirea nu înseamnă doar cei patru pereți”
Vorbim și de categoria celor care, chiar dacă sunt în chirie, locuiesc în locuințe supraaglomerate. Asta are efect și asupra sănătății, asupra educației, asupra dezvoltării.
Nu în ultimul rând, vorbim despre oameni care nu își permit locuirea.
Oameni care trăiesc cu salariul minim pe economie în condițiile în care muncesc și care, din puținul pe care-l au, nu pot plăti toate dările către stat, chiria și să mai și trăiască. Și atunci preferă să aibă un acoperiș deasupra capului, dar să aibă o calitate a vieții foarte scăzută și o investiție redusă sau deloc în viitor, respectiv în educația copiilor. Ceea ce nu face decât să adâncească cercul vicios al sărăciei.
Avem cartierele ghetou, cum e și la noi cel mai cunoscut Ferentariul, dar aproape fiecare sector are un astfel de ghetou, locuințe pe care cu greu le poți numi civilizate. Și mai vorbim, de asemenea, și de locuințe care, chiar dacă sunt în proprietatea legală a oamenilor, nu au acces la infrastructură. Fie că vorbim de apă, de electricitate, de gaz, fie că vorbim de toate la un loc. Și atunci, oamenii se descurcă așa cum pot, trăgând un cablu pe o sumă ridicol de mare de la unul dintre vecini, doar pentru a avea un bec.
Locuirea nu înseamnă numai cei patru pereți, ci înseamnă tot ce este condiție de locuire de calitate. Din păcate, la noi, problemele astea există din ‘90 și sunt încă extrem de vizibile.
Oamenii vulnerabili sunt mai ușor de manipulat electoral
- Cercul vicios pe care l-ați menționat duce și către o zonă de manevră politică în care acești oameni sunt prinși la mijloc?
- Nu am reușit încă să analizez capitolul relevant din Recensământul Populației și Gospodăriilor, însă în momentul în care se vor publica aceste date, vom vedea că numărul oamenilor care sunt în vulnerabilitate de locuire nu este deloc mic în România, ci este comparabil, dacă nu chiar puțin mai mare, cu cel de acum 10 ani.
Ceea ce arată că, chiar dacă se știa situația, autoritatea locală și autoritățile centrale nu au intervenit. De ce? Pentru că sunt foarte ușor de manipulat electoral oamenii aceștia. Pentru că în momentul în care vulnerabilitatea pe locuire este foarte mare, ești la îndemâna puterii politice actuale. Dacă nu votezi cum trebuie, zbori. Sau cel puțin asta este amenințarea. Și atunci, oamenii votează cu puterea întotdeauna pentru că preferă un prezent dureros decât un viitor incert.
- Autoritățile locale au tendința de a construi locuințele sociale la marginea orașelor, ceea nu face decât să-i izoleze și mai mult pe oamenii aflați deja într-o categorie marginalizată, fiindcă de multe ori nu au acces, așa cum spuneați, la utilități. Strategia pentru locuire a Ministerului Dezvoltării atrage atenția asupra acestui lucru. Cum ar putea fi evitată marginalizarea?
- Cine crede că vom face „blocul săracilor” și că îi vom feri pe oamenii ăia de etichetă socială se înșală amarnic. În mod normal, există totuși o explicație privind disponibilitatea terenurilor și prețurile acestora. Logic, e greu să cumperi un teren în buricul Capitalei și să construiești acolo locuințe sociale. Costurile sunt foarte mari.
Marginalizarea unei categorii deja marginalizate poate fi evitată prin incluziune
Însă alte state - de țările nordice știu - au introdus o altă soluție. În momentul în care un antreprenor construiește un bloc de locuințe, pentru a beneficia de anumite facilități fiscale din partea autorității locale, acesta trebuie să cedeze primăriei unul, două, trei apartamente, în funcție de dimensiunea complexului, pentru a fi acordate cu caracter de locuință socială.
În acest fel, primăria investește mai puțin, pentru că nu mai dă ea bani, ci doar acordă niște facilități fiscale antreprenorului și evită și segregarea. O persoană vulnerabilă se integrează și se dezvoltă mult mai bine într-un mediu divers decât într-un mediu monosocial. Pe de altă parte, vrei să promovezi și cunoașterea, și combaterea prejudecăților.
Accesul la o locuință socială nu este un scop în sine, ci este doar un instrument - printre multe altele - care duce către dezvoltarea și ruperea cercului vicios al sărăciei pentru persoanele vulnerabile.
Când ghetoizezi, creezi pungi de sărăcie. Pentru că în momentul în care pui oamenii săraci la un loc, cei care exploatează resurse marginale, cei care trăiesc din muncă cu ziua, cei care cerșesc - n-ai cum să-i scoți pe acești oameni din povestea aia.
În momentul în care îi aduci în cartiere bune, le dai acces la educație bună, îi acompaniezi cu totul cu alte servicii, dezvoltarea este mult mai posibilă. Dar, repet, ai nevoie de un întreg sistem funcțional. Dacă doar le dai locuință și pe urmă îi lași, să nu te mire că locuința aia nu rezolvă problema incluziunii.
„Vin dintr-o zonă de deprivare materială severă și ai mei au muncit mai mult decât își închipuie cineva”
- Mentalitatea generală este că oamenii care au nevoie de o locuință socială sunt oameni săraci, leneși, care nu vor să muncească. Cum putem combate, și în media, dar și la nivelul discursului politic, această mentalitate?
- Eu am trăit în zona de deprivare materială severă. Copilăria mea, alături de familia mea, a fost în zona aia. Și vă asigur că ai mei munceau mult mai mult decât își închipuie cineva.
Mama mea se trezea în fiecare dimineață la 5, la 6 era la muncă, era femeie de serviciu, la 3 venea acasă, pe urmă pleca cu semințe de la 4 până la 6 și de la 6 venea și stătea în picioare pentru patru copii, să ne spele, să ne dea de mâncare. Și se culca la 12. Și la 4-5 dimineața se trezea iar.
Sigur că eram vulnerabil, pentru că mama, fiind analfabetă, nu putea să câștige foarte mulți bani, nu avea acces decât la femeie de serviciu, loc de muncă pe care l-a pierdut în momentul în care economia de piață nu a mai putut să-i asigure un loc de muncă pentru calificarea pe care o avea. Și atunci am devenit și mai vulnerabil.
Oamenii săraci devin și mai săraci
Dar ceea ce sunt acum este pentru că mama și tatăl meu au muncit foarte mult. Asta că nu vor să muncească este cel puțin o stupizenie, ca să nu zic o doză de superioritate majoră. Oamenii ăia muncesc. Numai că, pentru munca pe care o fac, sunt foarte prost plătiți. Sigur că există și cazuri de oameni care nu vor să muncească și care vor să stea doar cu mâna întinsă, dar sunt mai degrabă excepții. Și persoanele astea au nevoie de o minimă protecție, însă nu reprezintă regula persoanelor vulnerabile din România.
România are, în momentul de față, undeva în jur de 4 milioane de persoane care trăiesc în risc de deprivare materială severă. Culmea e că oamenii ăia muncesc pe rupte. Numai că munca lor nu le asigură traiul suficient. România are cel mai mare număr de oameni săraci care sunt salariați.
Cu alte cuvinte, banii pe care-i primesc din salariu nu îi ajută să iasă din sărăcie. Pentru simplul motiv că educația lor a fost foarte slabă. Educația lor a fost foarte slabă pentru că școala a fost foarte proastă. Școala a fost proastă pentru că statul nu și-a făcut treaba. Și cum o dăm, cum o întoarcem, ajungem la responsabilitatea statului de a oferi servicii de calitate.
- În ce măsură, din perspectiva dumneavoastră, inflația și tot ce trăim acum contribuie la o marginalizare și mai mare a celor care deja se descurcau greu?
- Săracii doar devin mai săraci. Asta se întâmplă în orice perioadă de criză economică și inflaționistă. Puterea de cumpărare scade, iar salariile nu țin ritmul cu inflația. În momentul în care costul de viață scade, cei săraci devin și mai săraci. Diferența este că foarte mulți dintre cei care erau la limită cad în sărăcie.
