Fața discretă a Bisericii. Miracolul făcut de un preot și de oamenii dintr-un sat din Tulcea pentru o fetiță sărmană de 8 ani: „Roz a vrut, roz a ieșit!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Părintele Alexandru Octavian Balaban a lucrat cot la cot cu muncitorii pentru a repara casa celor două femei care cresc, din indemnizații de handicap, o fată de 8 ani. Înainte de Paști, acesta a fost termenul de finalizare pentru lucrările demarate în octombrie anul trecut. Zis și făcut, iar spre uimirea întregului sat tulcean Dăeni, de sfințirea casei s-a ocupat chiar episcopul Tulcii, Preasfințitul Visarion.
Cuprins:
Tot satul Dăeni a fost invitat la sfinţirea căsuţei Iulicăi, pe care părintele Alexandru Balaban a reuşit să o renoveze din donaţii. „Vin colegii mei, vine chiar şi doamna”, dădea asigurări fetiţa de 8 ani, care termină în curând clasa întâi, la şcoala din comuna tulceană.
În duminica aceea, cu două săptămâni înainte de Paşti, Iulica a făcut numeroase ture până la poartă, să se uite în zare, pe şosea. Mama ei, Coca, şi mătuşa ei, Doina, ambele bolnave de tetrapareză spastică, au ieşit doar până în pragul uşii, sprijinite în cârje. Foarte rar primesc ele oaspeţi. În afară de preot şi de un vecin care le ajută la cumpărături, practic, nu le vizitează nimeni.
Jumătate de an de şantier
E drept, cât au durat lucrările la casă, prin curtea familiei Ţone au tot trecut oameni. Meşterul Costel, cu ucenicii lui şi cu preotul Balaban, în rol de salahor. Apoi unchiul electrician, care a refăcut instalaţia electrică. Apoi tâmplarul care are atelier şi care a donat mobila, făcută pe măsură.
Din octombrie până în aprilie, s-a întins şantierul. „Speram să fie gata de Crăciun, dar ne-a încetinit vremea. Şi a fost mult de muncă, mi-am dat seama că e mai greu să refaci o casă decât să ridici una nouă. După Sărbători, donaţiile au fost puţine spre deloc. Am terminat luând materiale pe datorie, pe caiet, pe încredere. Mai am de plătit oamenii şi de achitat nişte facturi. Dar măcar e gata de Paşti”, povesteşte preotul Balaban.
De Iulica, adaugă părintele, „am avut grijă de când s-a născut, îi promisesem că îi repar acoperişul, când a început să plouă prin el. Bătea vântul, intra vântul şi în casă”. Cum casa bătrânească ameninţa să cadă peste ele, cele două femei şi fetiţa se mutaseră într-o bucătărie veche, cu sobă şi o cămăruţă de dormit.
„Roz a vrut, roz am făcut!”
Mama şi mătuşa trăiesc din indemnizaţiile de boală, de 350 de lei lunar. Să repare şi să modernizeze locuinţa moştenită de la părinţi era ceva de neimaginat pentru ele.
Cada de plastic, apa încălzită în cazan, pe plită, pentru baie, drumul până la toaleta dărăpănată din curte, toate astea vor deveni amintiri şi poate nici atât. După renovare, casa familiei Ţone are apă curentă, centrală pe lemne, sală de baie cu duş, bucătărie utilată cu electrocasnice şi o cameră roz numai pentru Iulica.
Rozul e culoarea preferată a fetiţei. „Roz a vrut, roz am făcut”, râde părintele din Dăeni. Ultima tuşă au reprezentat-o aleile de ciment, care să lege uşa casei de poartă şi de dependinţe. Coca a pus bulbii de narcise şi de zambile pe lângă alei.
„Nu credeau că e pentru ele casa”
Sătenii din Dăeni sunt obişnuiţi cu ciudăţeniile părintelui Balaban. Îl văd stând la sfat şi şuşotind cu bătrânele satului, pe băncuţe. Treacă-meargă. Se întâlnesc cu el pe drum ducând de căpăstru un măgar. Ştiu că i-l duce lui nea Petrea, fost cioban, care a rămas fără un picior şi are nevoie de măgar la diverse treburi.
În altă zi, sătenii se întâlnesc cu preotul ducând cu maşina baloţi de lucernă, tot la nea Petrea, să-şi hrănească măgarul. Pe lângă biserică a crescut un aşezământ unde se găteşte mâncare pentru cei care vin la slujbe. A apărut şi o ladă cu dulciuri, de unde se aprovizionează copiii, în drum spre şcoală.
Şi mai de mirare, patru fraţi orfani, crescuţi de fratele lor mai mare şi aduşi de părinte în sat, au primit vara trecută o casă nouă şi au apărut şi la televizor. Şi corul de copii dirijat de preot a apărut la TV, şi despre Dăeni s-a vorbit şi dincolo de marginile comunei, practic, în toată ţara.
Despre şantierul din curtea familiei Ţone, lumea din Dăeni nu prea ştia ce să creadă. „Unii ziceau că o să dăm casa altora. Că doar Iulica are unde să stea, mama şi mătuşa ei, la fel, ce le trebuie? Le ajunge. Nu credeau că e pentru ele”, spune preotul Balaban. „Nu erau condiţii omeneşti de viaţă, mai ales în situaţia lor. Plus că îi promisesem Iulicăi o cameră roz pentru ursuleţii ei”.
Un bunic cu totul altfel
Când casa a fost gata, aşternuturile puse pe paturi, papucii roz lângă patul roz, telecomanda lângă televizor, perdelele dantelate la geamuri, părintele Balaban a anunţat obştea că va sfinţi casa Iulicăi. Nu singur, vine şi Prea Sfinţia Sa Visarion, episcopul Tulcii.
În duminica respectivă, a venit doar unchiul electrician cu soţia, au adus un ceas de perete, cadou de casă nouă. Familia Ţone stă în marginea satului şi, după slujba de la biserică, oamenii n-au bătut drumul să evalueze întreprinderea părintelui Balaban ori să se bucure împreună cu Iulica şi familia ei. Nici vecinii n-au venit. Nici doamna de la şcoală, nici colegii. Doar constructorii care au muncit la casă, Costel şi ucenicii, s-au înfăţişat la poartă.
Episcopul Visarion a sosit cu un mic alai şi a ţinut o ceremonie de sfinţire în holul mirosind încă a var proaspăt. Copil sociabil, vioi, care duce dorul prietenilor de joacă, Iulica a ascultat fiecare cuvând din slujbă cu ochii la Prea Sfinţia Sa, ca la un bunic pe care nu l-a cunoscut. „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân! Şi a coborât degrabă, şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos”.
Ardelean ca origine, episcopul Tulcii s-a arătat în largul său în faţa altarului simplu, domestic, cu o icoană, o candelă şi câteva mere. La sfârşitul ritualului de sfinţire, a rugat-o pe Elena Lazăr, solista corului din Dăeni, să cânte o priceasnă, „măcar o strofă, hai, încă una mai zi”. Apoi i-a dăruit Iulicăi o icoană cât ea de mare, reprezentându-l pe Sfântul Nicolae, păzitorul caselor.
„Din dragoste, pentru cei care aveau mare nevoie”
Cel emoţionat a fost părintele Balaban, care a cuvântat mai solemn decât de obicei: „Iată, am reuşit să ajutăm această familie, greu încercată. Casa aceasta stătea să cadă. Meritul nu este al meu. Meritul este al oamenilor cu suflet mare, din ţară, din străinătate, care ne-au ajutat. Al autorităţilor care ne-au ajutat cu utilaje. Poate am reuşit să le schimbăm viaţa. Noi, toate câte le-am făcut, le-am făcut cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea Preasfinţitului Visarion. Cum ne ducem la părinţii noştri, aşa ne ducem noi, preoţii, la Preasfinţitul, ca la un tată”.
Cu mâna pe creştetul Iulicăi, episcopul Visarion a răspuns cu un „Bine” apăsat, ca să scurteze partea cu laudele. Apoi a amintit „ce spune Mântuitorul, întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Aşa şi cu isprăvile din parohia Dăeni şi „casele făcute din dragoste pentru cei care aveau mare nevoie de ele”, a tras concluzia înaltul prelat.
Pentru muncitorii care au renovat casa Iulicăi, părintele Balaban a pregătit diplome. Toţi cei prezenţi au ieşit apoi la o fotografie de grup afară, în faţa casei. Episcopul Tulcii le-a urat tuturor „sănătate şi pace, în suflete, în ţară şi la vecini”. Apoi şi-a luat rămas-bun şi s-a retras spre maşină.
De după garduri, sătenii din Dăeni vedeau şi murmurau, zicând că Prea Sfinţitul a poposit tocmai la cea mai mărginaşă dintre case şi la cea mai singură dintre familii.
„Meseria noastră sunt sufletele”
În timpul ăsta, Iulica şi fetiţa cea mare a preotului explorau camera roz, sertarele cu mânere roz, şifonierul cu oglinzi şi măsurau câte pluşuri încap pe mobile. Din partea Episcopiei Tulcii, pe lângă icoană, Iulica primeşte lunar, din aprilie, şi o bursă. Bursă avea deja şi de la parohia Dăeni, precum şi cadouri de Sărbători, rechizite, haine şi alimente. E nevoie de o întreagă parohie să creşti un copil.
Dacă-l întrebi pe părintele Balaban de ce face ce face, de ce se suie pe acoperişuri, de ce bate cuie şi dă la lopată, acceptând ordine în italiană de la repatriatul meşter Costel, va spune că visează la un Dăeni ca pe vremuri. Când ardea o casă într-o mahala, a doua zi, vecinii dădeau fuga şi făceau clacă să ridice o casă nouă în loc. Să restaureze spiritul comunităţii e obiectivul pe termen lung. „Dar meseria noastră, de preoţi, e să ne ocupăm de suflete”. Iar meseria asta cere, după nevoi şi contrar aparenţelor, mistrie, fierăstrău, buldozer, betonieră, şpaclu şi diverse alte unelte şi materiale.
Confortul unei băi calde sau al unui acoperiş prin care nu plouă nu e doar pentru corp. Pentru Iulica, mama şi mătuşa ei, confortul ăsta nou şi nesperat e semnul binelui care există şi care li se cuvine şi lor în această lume.
